La prima sa vizită în „străinătate“, adică la Chișinău, Nichita Stănescu a coborît din vagonul-restaurant aidoma zeilor care pogorau cu hîrzobul din cer, în aplauzele scriitorilor basarabeni buluciți pe peron, care, văzîndu-l cum cade în genunchi și sărută „pămîntul sfînt al patriei“, au început să bocească de mama focului, de-au ruginit liniile din fața gării de la sarea lacrimilor lor.
Glorioasa sa descindere n-a rămas fără urmări, fiindcă a doua zi a fost convocat la sediul KGB-ului din oraș, unde un tovarăș cu accent rusesc, privindu-l chiorîș, l-a somat să explice subînțelesul vorbelor sale „de-a săruta pămîntul sfînt al patriei“, pentru care ar putea fi expulzat.
Ca să scape de necazuri, Nichita a găsit pe loc soluția salvatoare: „Tovarășe polcovnic, păi eu am sărutat pămîntul sfînt al mamei mele, care-i rusoaică albă. Ați priceput!?“
„Haroșîi argument!“, a exclamat anchetatorul, care, scoțînd o sticlă de Krepkaia de sub birou, l-a îndemnat să ia o gură, nu înainte de-a concluziona: „Sînjili apă nu se fași, ci ciel mult vodcă!“.