Pentru Klaus Iohannis, al doilea mandat e înaintea primului. De cînd i s-a explicat ce înseamnă să nu mai fii președinte, Iohannis a dezvoltat sindromul obsesiv al mandatului doi. De ce? E o discuție lungă și cunoscută despre pîrghii, resurse, anihilare și ștergerea urmelor. Confortul personal joacă aici doar un rol mărunt.
Ei bine, ca să ajungă iar președinte, Iohannis a avut la dispoziție două căi. Calea ușoară și fără riscuri era să concureze cu Liviu Dragnea. Să-l aibă adversar pe cel mai demonizat personaj politic din galaxie în turul doi, cînd Serviciile știu să facă din emoția populară o victorie a dreptei unificate. Democrația nu poate uita nopțile fierbinți petrecute în sufrageriile unor generali, iar copiii ei, născuți acolo, președinții Băsescu și Iohannis, n-au motive să se îndoiască de invincibilitatea dreptei în ultimul tur. Numai că, de data asta, Iohannis a optat pentru altceva. În loc să-l încurajeze pe Dragnea, în loc să-l lase să se înscrie pe traiectoria candidaturii, Iohannis a jucat în altă logică.
Logica războiului se naște, întotdeauna, din posibilitatea de a duce războiul. E rezultatul unui recensămînt „militar”, al unui bilanț de trupe și armament. Războiul lui Iohannis se bazează pe un instrumentar instituțional și uman superioare, iar necesitatea lui decurge din spaima unită a înfrîngerii. Dacă Iohannis pierde, pierd alături de el și aripile politice din Servicii, Parchete și Curți. Consecințele politice asupra lui merg mînă în mînă cu efectele penale asupra lor. Spectrul urmărilor judiciare se întinde peste toată alianța războiului neîntîrziat.
Așadar, Iohannis a ales să-și atace furibund adversarii, în principal pe Dragnea și PSD. Nu e, după cum se vede, un simplu atac vocal, ci un asalt cu toate mijloacele mediatice, ofițerești, parchetistice și judecătorești. Nu e, după cum se înțelege, doar o luptă pentru putere, ci o luptă pentru libertate. De cealaltă parte a frontului, alianța PSD-ALDE luptă și ea pentru putere și libertate, nu neapărat în această ordine. Și ea folosește instituții și oameni din instituții, și ea încearcă să răspîndească frica prin mijloace penale, dar resursele ei verbale, instituționale și de voință sînt mai mici.
Prima lovitură majoră asupra alianței PSD-ALDE e așteptată pe 15 aprilie, cînd în procesul lui Dragnea poate interveni o sentință de condamnare. PSD ar fi atunci decapitat chiar înainte de alegeri și pus în fața unei crize interne în plină campanie. Dacă Dragnea va supraviețui, dar dacă PSD va lua la europarlamentare un scor mai mic de 30%, vor exista presiuni asupra unității partidului. Pro România va smulge parlamentari, acoperiții din interior vor forța aripi și schisme, iar alianța ar putea pierde majoritatea în Parlament. O moțiune introdusă de Opoziție imediat după numărătoarea voturilor ar putea răsturna guvernul. Instalarea unui nou guvern controlat de Iohannis va aduce la Justiție un ministru care va propune șefi ai parchetelor aliniați războiului judiciar. Într-un interval de cîteva luni, un pachet de legi trecut prin asumare guvernamentală poate anula toate modificările făcute de PSD-ALDE în cei doi ani și jumătate. La fel, secția specială de anchetare a magistraților poate fi desființată cît ai clipi. Toate aceste lucruri sînt legale, legitime și exprimă democrația. Toate pot fi făcute peste noapte. Iar a doua zi poate începe măcelul. Atunci, logica războiului își poate arăta forța. O campanie de chemări la DNA, de rețineri, de arestări și de condamnări poate da discursului lui Iohannis un aer de prezidențiabil. Justiția livrată în accente isterice ar deveni calul alb pe care ar putea să încalece Iohannis după ce vreme de cinci ani a mers pe jos. La capătul unui mandat în care n-ai mediat între puteri, n-ai desenat o viziune națională și n-ai adunat țara în jurul unui plan credibil de progres, România lucrului bine făcut poate scăpa de repetenție doar cu un război judiciar dezlănțuit.
Iohannis va putea spune că toți cei cinci ani au condus la acest moment de curățire penală, că i-a luat cinci ani ca să aducă lupta împotriva corupției în faza finală, că acum, chiar înainte de alegeri, România va scăpa de hoție și de „golăneală”, că munca nevăzută pe durata celor cinci ani poate fi văzută abia acum. Proiectul de țară, unificarea națională și planurile de viitor au fost lăsate în seama celui de-al doilea mandat, fiindcă primul a trebuit să fie alocat, pas cu pas, lichidării penalilor.
Trebuie spus că aceste lucruri sînt posibile tocmai fiindcă democrația le permite. Alternanța la guvernare înseamnă și alternanța la justiție. Justiția unora, cu legile și arestările ei, e succedată de justiția celorlalți, cu legile și cu arestările ei. Cu cît clasa politică e mai primitivă, cu atît accentul pus pe violență e mai mare. Logica războiului e o boală de care, din nefericire, a început să sufere și societatea.
