Lucrul bine uitat

Iohannis e cel mai voinic și mai arătos președinte din cei patru de pînă acum. E, practic, o revanșă fizică pe care românii o iau în fotografiile de grup cu șefii de stat și de guverne, după decenii de suferință. Marele lui merit e, însă, altul: l-a înlocuit pe Băsescu și a făcut să dispară nevroza pe care fostul președinte obișnuia să o inducă la ieșirile în public. Dispariția lui Băsescu și apariția lui Iohannis a liniștit societatea ca o injecție cu algocalmin. Toate astea sînt contribuții valoroase la moralul și la sănătatea publică, pentru care, eu, unul, susțin că președintelui Iohannis nu i s-a mulțumit destul. Dar aici se încheie povestea de succes.

Joi, 16 noiembrie, s-au împlinit trei ani de la dobîndirea mandatului. Președintele Iohannis a sărbătorit pe burtă, pitit după tăcerea saxonă în care mulți au început să nu mai vadă o virtute. Nu a existat nici o remarcă oficială, nici o tentativă de bilanț. Dar cel mai grav e faptul că toată lumea a uitat. Presa, piața, strada, USR, PNL – nimeni nu și-a amintit de acestă vîrstă rotundă: trei ani de la venirea la putere a lucrului bine făcut. Trei ani de la implantul german de voință, trei ani de efort gospodăresc cu mînecile suflecate, cu voință, disciplină și echilibru, pas cu pas.

Dacă ne uităm pe curgerea faptelor, vedem un lung sezon de abstinență politică, întrerupt regulat de week-end-uri la Sibiu. Vedem apoi călătorii, vizite externe fără urmări profitabile și, din cînd în cînd, jocuri politice neconstituționale.

Președintele Iohannis n-a știut să culeagă roadele germanei sale native, nici ale englezei sale decente și nici măcar ale englezei vorbite înainte de Băsescu cu mîinile și paharul. A fost primit cu optimism de marile cancelarii, dar, în loc să încalece pe mitul nemțesc și să-și cucerească rudele saxone, s-a înveșmîntat în suficiența paltonului aruncat pe capota mașinii. Prerogativa politicii externe i-a folosit mai degrabă la stabilirea traseelor de shopping. Astăzi nu se cunosc nici „noua” lui viziune internațională și nici proiectele de recucerire a teritoriilor diplomatice și economice pierdute de România. Iohannis navighează școlărește între baliza nord-atlantică și geamandura de la Bruxelles, ambele fixate pe vremea descălecătorilor Iliescu, Năstase, Constantinescu. Noutatea a fost lăsată, pesemne, pentru mandatul următor.

Iohannis a păstrat, în schimb, vechile deprinderi ale lui Băsescu. Acțiunea politică partizană, dubla măsură în Justiție, combinația cu Serviciile și nesocotirea democrației par luate direct din colecția înaintașului său. Iohannis a presat guvernul legitim Ponta să lase guvernarea în baza unui slogan folosit abuziv în context – „Corupția ucide” – și a instalat, prin concursul SRI și al șantajabililor din PSD, „guvernul meu”, adică un instrument politic lipsit de logica reprezentativității.

Cînd PSD a cîștigat alegerile cu 46%, președintele lucrului bine făcut a încercat să rupă coaliția PSD-ALDE și să răstoarne dreptul constituțional la guvernare, exact cum a procedat înaintașul său, Băsescu. Omul care, potrivit Constituției, mediază între forțele politice a instigat la trădare în scopuri politice proprii. Apoi, tot acest om care, potrivit Constituției, mediază între puterile statului a luat partea uneia dintre ele, ignorînd informația și evidența. Iohannis a susținut fără nuanțe pozițiile DNA și ÎCCJ, chiar și cînd au fost cel puțin discutabile. Iar în fața avalanșei de date și mărturii legate de abuzurile judiciare a declarat: „Nu există stat paralel”.

Despre dubla măsură în Justiție stau mărturie tot faptele și declarațiile lui. Președintele ține fălcile încleștate pe cuvîntul „penali”, dar cînd i se confiscă imobilul dobîndit prin fals (potrivit unei decizii judecătorești definitive), spune: „Această soluție nu e bună”. Dubla măsură e vizibilă și atunci cînd 60 de primari sînt găsiți incompatibili de instanțe, iar al 61-lea, primarul Iohannis, cu o speță riguros identică, e amînat cu decizia după turul doi și e găsit nevinovat după ce a devenit președinte.

După cum se vede, bilanțul celor trei ani n-a fost trecut sub tăcere în dauna președintelui, ci în folosul lui. Dar poate că pe finalul celui de-al doilea mandat, după zece ani de trudă, lucrurile se vor îndrepta.