NE-SIMȚIREA NESIMȚIRII

În așteptarea eclipsei parțiale de soare, România se afla în negura timpului încă de săptămâna trecută!

Prostia crasă, obscurantismul și nesimțirea consolidată în straturi de ghiolbănie au făcut din țara asta paradisul întunericului, cu mult înainte ca luna să apuce să se pună în fața soarelui.

Că suntem nesimțiți ca nație, o știm prin comportamentul de zi cu zi. Că suntem needucați ca popor, la fel, am dovedit lumii întregi! Că ne comportăm primitiv la vederea unei ambulanțe, asta încă nu aflasem.

Guvernanți și cetățeni, ar trebui să intrăm în pământ de rușine după weekendul ăsta de pomină. Numai că rușinea presupune să simți ceva, iar noi am pierdut demult organul simțirii. Anii de iresponsabilitate, de corupție endemică și de prostie afișată cu mândrie de clasa politică au produs, în sfârșit, rezultatul dorit: suntem o națiune cu comportament antisocial generalizat. La prostie, la nesimțire și la furt îi concurăm pe politicienii noștri cu mare succes. De fapt, sunt singurele moșteniri pe care le administrăm împreună.

Modelul social impus de clasa politică nu a eșuat, dimpotrivă, a reușit. Suntem proști ca ei, nesimțiți ca ei și clanurile lor, impostori ca pilele lor, stridenți și caraghioși ca amantele lor. Treizeci și cinci de ani de guvernare au produs exact populația care le trebuia. Prostia a devenit ordine, iar nesimțirea e lege.

Șoferul de salvare din Bacău, care oprește în piață să-și cumpere pepeni, deși are în mașină un copil de doi ani cu o urgență medicală, nu a avut un accident profesional, nu e o scăpare, nu e o întâmplare. Exprimă o mentalitate! După treizeci de ani de meserie, cine ajunge pe targa lui e deja din categoria celor care n-au fost în stare, sunt cei defecți moral, bolnavul e vinovat de propria boală, după cum și săracul e vinovat de propria sărăcie. Meseria lui nu l-a făcut empatic, așa cum poate ne-am fi gândit, ci i-a adus imunitate. Pepenele are un preț, viața unui copil nu! Ca și clasa politică, și noi desconsiderăm viața, ne batem joc de bătrâni, de părinți, de soții și de copii, de cei morți și încă de pe acum de cei care vor avea neșansa de a se naște aici. Pe tărâmul nesimțirii absolute și al prostiei fără de sfârșit.

La Constanța, județ campion la șoferi agresivi și nesimțiți cu crăci, un ghiolban, „nea Jean aterizează pe tăpșan”, vine cu elicopterul lângă piscina unui club ecvestru, peste copiii altora, peste tihna unor oameni care nu au altă vină decât aceea că se relaxează pe marginea unei piscine. Suflul elicelor aruncă șezlonguri în apă, spulberă haine, sperie lumea. Nici măcar Ceaușescu nu ateriza chiar oriunde. Dar Ceaușeștii erau doi, i-am împușcat și am crezut că am câștigat, dar ne-am trezit cu câteva mii în loc, semianalfabeți cu bani din contracte cu statul, care se pișă la propriu în capul nostru doar pentru că pot. Pentru fiecare mort din decembrie ’89, avem acum câțiva super-Ceaușești.

Nesimțirea, așa cum se predă ea la școală, este însă șansa supraviețuirii noastre ca popor. Un fost absolvent al Academiei „Ștefan Gheorghiu” / Fane Babanu’, pentru cunoscători, povestea că, la examen, Virgil Măgureanu, viitorul prim-director al SRI, le-a pus studenților o singură întrebare: care e explicația faptului că am rezistat două mii de ani pe pământul ăsta? Cursanții s-au întrecut în a descrie calitățile poporului: vitejie, înțelepciune, spirit de sacrificiu, coeziune și alte minciuni istorice. Măgureanu i-a ascultat pe toți și apoi le-a spus că n-au priceput nimic din cursurile lui. „De nesimțiți am rezistat atâta! Nesimțirea e calitatea care ne-a ținut în viață! Să nu uitați asta niciodată!”

Nu uităm, nu, exersăm zilnic! La Eforie, steag roșu, valuri de doi metri, salvamarii cheamă jandarmii ca să scoată „vitejii” din apă. După zece minute, lumea intră înapoi. Refuzăm autoritatea pentru că ne-am desprins demult de ea. Pentru că n-avem încredere, pentru că autoritatea ne umilește de fiecare dată și nu ne protejează niciodată. Iar atunci când o face îndreptățit, adică atunci când chiar ne protejează, ne pișăm pe ea, o ignorăm, precum și dânsa pe noi tot restul anului. N-am devenit elvețieni, n-am devenit neozeelandezi sau japonezi peste noapte, dimpotrivă, am luat forma vasului în care ne dezumanizăm. În aceeași zi, la Mamaia, marea a înecat un om.

Dar cireașa de pe tort vine din Cluj, din inima Transilvaniei, cică zona cea mai dezvoltată și mai civilizată a României!

La Recea-Cristur, o ambulanță chemată la un bolnav e blocată cu două mașini puse de-a curmezișul și atacată cu bâte, topoare, pari, o lopată și pietre. O femeie sparge geamul cu o piatră, cioburile îl rănesc la ochi pe șofer, o sperie de moarte pe doctorița care tocmai acordase asistență medicală. Șapte arestați, motivul agresiunii: ambulanța este salvarea neagră care fură copii pentru organe.

Topoarele astea nu-și au resortul în brațele unor săraci cu duhul din Cluj, ci în programa școlară, în absența politicilor publice, în ticăloșia dezbaterii despre obligativitatea religiei în școli versus educația media, educația digitală, financiară, educația civică, educația sexuală, în toate formele de educație ale lumii de azi pe care statul român, prin politicienii lui proști și nesimțiți, exact ca noi, ni le refuză sistematic. De ce? Simplu, ca să fim ca ei. Un popor care știe să verifice o informație e un popor care controlează un vot, dar și un contract, o licitație, o avere dobândită ilicit.

Prostia nu e un accident de sistem, e produsul lui final. Nu suntem proști din întâmplare, suntem proști programați. Nesimțirea ne vine din ce vedem acasă, din genele familiei, prostia însă vine și din genele statului, una se moștenește la masă, cealaltă se predă la TV, pe rețelele sociale, la școală, prin tot ce refuză această instituție să ofere. Puse cap la cap, ies exact oamenii care le trebuie politicienilor proști și nesimțiți, adică oameni care nu pot fi nici informați, nici rușinați. Suntem o mare fabrică națională de nerușinați, cu producție neîntreruptă de treizeci și cinci de ani și zero rebuturi.

Și uitați cum se închide cercul: nesimțirea de sus produce refuzul de jos, iar refuzul de jos justifică nesimțirea de sus.

Când guvernul a cerut românilor să reducă puțin consumul de curent într-o seară de criză, acesta a scăzut cu 44 de megawați. Zero virgulă șase la sută. În Ungaria, la un apel identic, 84% dintre oameni au răspuns și o mie de companii au tăiat 500 de megawați. Nu e vorba de civism romantic, e calcul simplu: dacă pică sistemul, pică pentru toți. Maghiarul nu stinge becul pentru guvernul lui, pe care poate să-l disprețuiască la fel de mult cum o facem și noi. Îl stinge pentru vecinul lui, pentru spitalul din oraș, pentru fabrica în care lucrează cumnatul. Există un lanț care îl leagă de ceilalți și care îl face să calculeze că, dacă pică sistemul, pică peste toți deodată. Românul n-are lanțul ăsta. Pentru el nu există nici vecinul, nici spitalul, nici fabrica și, mai presus de toate, nu există nici statul ticălos care merită pedepsit din toate pozițiile. Și atunci există doar el, Măria-Sa Marele Nesimțit Civic, cu aerul condiționat pornit și toate luminile aprinse, și statul care îi cere ceva. Același stat care l-a jefuit, l-a umilit și l-a furat prin factură treizeci și cinci de ani. Nu-i refuză un sacrificiu, îi refuză un gest care nu costă nimic, exact pentru că nu costă nimic, e singura formă de răzbunare gratuită care ne-a mai rămas și care, din nefericire, ne transformă în ne-simțiți.

Cu toate acestea, trăim o dramă, suntem proști și nesimțiți într-o țară care arată astăzi infinit mai bine decât acum trei decenii. Recea-Cristur are treizeci și patru de camere de supraveghere, are firmă de pază, post de poliție, școală renovată din bani europeni, grădiniță cum nici în Cluj nu ai, drumuri asfaltate, apă curentă, leduri pe fiecare stâlp. Are și substație proprie de ambulanță. Când primarul i-a întrebat pe săteni de ce au atacat salvarea, când au văzut că era albă și avea cruce roșie, femeile au răspuns că era altfel. Mai pătrățoasă. Nu ca salvarea noastră.

Și era altfel pentru că era nouă, una din mașinile moderne, complet echipate.

Un sat care își distruge cu topoarele propria ambulanță fiindcă e prea nouă ca să fie a lui, asta e România de azi, în întregime. Ne-a depășit tehnologia, ne-au depășit banii europeni, ne-a depășit țara pe care o locuim fără s-o merităm. Singurul lucru care a ținut pasul cu autostrada e nesimțirea. La fel de lungă, infinită, și la fel de lată, de profundă.

Probabil de aici vine și pofta asta a noastră de întoarcere la trecut, la fân, la cai, la zmeură, la „energia vie” și la medicina fără vaccin. Nu e suveranism, e o capitulare. E preferința unui popor de a se retrage în secolul XIX decât să recunoască faptul că n-a ținut pasul cu secolul XXI. Iar politicienii care ne cer votul promițându-ne întoarcerea spre viitorul trecutului sunt și cauza, și efectul, produsul, ne seamănă perfect, sunt exact atât de proști și atât de nesimțiți cât ne trebuie nouă. Ne nesimțim bine unii cu alții.

Așa ni s-a atrofiat organul. Nu mai simțim ne-simțirea, cum nu mai simțim mirosul copilăriei. A devenit, nesimțirea noastră, ingredientul național, produsul tradițional românesc, singurul cu denumire de origine protejată.

Ar trebui să devenim obiect de studiu. Dacă tot nu suntem în stare să ne civilizăm, măcar să vadă și alții pe viu cum se ratează o națiune, să vadă ce înseamnă NE-SIMȚIREA nesimțirii.

Sergiutoader.Substack.com