Dacă s-ar fi născut cu 150 de ani mai tîrziu, Karl Marx ar fi fost lipsit de obiectul muncii și ar fi căzut în ridicol dacă ar fi scris despre acerba luptă de clasă dintre IT-iștii multinaționalelor și fantomaticii lor patroni, alături de care ies la iarbă verde, ba chiar și în stradă la huiduit Ciuma Roșie.
Clasa muncitoare, în sensul clasic al lucrătorilor cu brațele, a devenit inconsistentă și feminină, reducîndu-se la cîteva sute de mii de domnișoare și doamne, cocîrjate pe mașinile de cusut la fabricile de scame și textile, înspǎimîntate ca nu cumva patronii macaronari să le trimită în șomaj tehnic, dar fericite în același timp că, pe un salariu pipernicit, croiesc la Buhuși chiloți cu mînecuţe, moartea-pasiunii, cu eticheta Coco Channel.
Pe de altă parte, într-o celebră fabrică de mașini grele din Craiova, cu comenzi venite chiar de la Siemens, locul celor trei mii de muncitori de odinioară l-au luat acum două sute de ingineri proiectanți aleși pe sprînceană, care trăiesc în concubinaj cu niște strunguri electronice performante, singurele persoane lucrătoare cu brațele fiind trei femei de serviciu și două secretare care interpretează pe clapele computerului arii de operetă dictate de directorii melomani.
Secera și ciocanul au divorțat brusc, căci, după ce patru milioane de homo sapiens, adică, în traducere liberă, oameni cu sapa, au refăcut drumul invers al maimuței, recǎţǎrîndu-se în copaci la cules de portocale și kiwi în Italia și Spania, sau pe vrejul roșiilor olandeze care au înălțimea de trei metri jumate, nu mai putem vorbi de clasa țărănească din România, fie și pentru faptul că Iohannis a trimis-o la extrasul sparanghelului cu șublerul în Germania.
O fermă de două mii de hectare are ca angajați doar doi tractoriști fără bască, dar cu căști pe urechi, pe o sculă de patru sute de mii de euro, care ară, mărunțește, seamănă și scarpină brazda într-o zi cît patru sute de ceapişti într-o lună.
Așa cum oaia l-a mîncat pe țăranul englez acum şase secole, arhi-industrializarea agriculturii l-a mîncat pe țăranul mioritic în doar 30 de ani de neocapitalism, trimițîndu-l în exil ca să le facă o concurență neloială sirienilor.
Ne-am putea întreba totuși ce clase sociale au luat locul celor răposate.
În afara angajaților cu ștaif ai multinaționalelor care se joacă de-a societatea civilă, am putea adăuga clasa vechilor și noilor baroni locali, fără meserie la bază, dar cu multe diplome agățate pe pereți, clasa junilor pensionari ai Serviciilor, Internelor și Justiției, secerați în plină forță creatoare de pensiile speciale, clasa interlopilor întorși la matcă, ieşiţi ca petele de grăsime deasupra supei chioare a sǎrǎcimii orășenești, precum și clasa dependentă de spirtul medicinal și de ajutorul social cultivat cu atîta osîrdie de pesediști.
Cît despre lupta de clasă, ea nu a dispărut, ci s-a transformat în lupta cu Ion Iliescu.
Spre deosebire de revoltații din alte părți, care aruncă în rîuri sau în apele oceanelor statuile înaintașilor, noi, periodic, ca la Bobotează, aruncăm în Dîmbovița statuia vie a lui Ion Iliescu, și pentru fǎcutele, și pentru nefǎcutele sale din ultima sută de ani.
Dacă la azvîrlitul crucii se reped mulți tîrgoveţi s-o pescuiască, după Ion Iliescu nu se mai aruncă astăzi nici măcar cei născuți din mantaua sa, care au devenit între timp anticomuniști sadea, ceea ce nu-i prea frumos.
4.533 de vizualizări
(off-topic) Mishto/cashto emisiunea cu Dan Badea..