Cu inima mea mărită
am făcut cunoștință în 1957,
cînd a început să se izbească de gratiile coastelor,
nesuportînd arestul la domiciliu.
Era mult mai revoltată decît sexul meu de copil
ca o dovadă că materia poate umili conștiința.
Și maică-mea, sfătuită de medic,
mi-a interzis să mai joc fotbal pe stradă.
Ca un tigru cuibărit în cușca unui canar
în locul garsonierei, tînjea la două camere
cu baia pe holul vecinei
pe care am cunoscut-o cincisprezece ani mai tîrziu.
La parter, un domn grăsuț închidea ochii de plăcere
ori de cîte ori hăpăiam șerbetul de zmeură.
Ne-am revăzut întîmplător, la o clinică, după șaptezeci de ani:
,,Sînt ficatul dumneavoastră
și-mi pare rău că ne-am ignorat reciproc,
obezitatea mea ar trebui să vă dea de gîndit“.
Pînă la el am crezut că oamenii grași
sînt mai simpatici decît slăbănogii.
Pe ăsta m-am răzbunat la restaurantul din colț
după ce mi-am citit analizele:
i-am aruncat trei pahare cu vodcă în ochi,
l-am pocnit cu o halcă de carne la upercut
și i-am turnat cartofii prăjiți în chiloți.
S-a răzbunat acasă,
dîndu-mi în somn, pe ascuns, cîteva șuturi năpraznice în abdomen.
Porcu’! Atîta amar de vreme a locuit în mine
fără să-i cer chirie
și acum are apucături de icter negru,
acuzîndu-mă că nu-s corect politic
de vreme ce ascult mai des La vie en rose
decît La Camisa Negra, care-i din aceeași comunitate cu el.
O, ficatul meu negru și dolofan,
fii mai îngăduitor cu mine
și amintește-ți că-n tinerețe
i-am dat unuia un cap în gură
după ce i-a spus prietenului meu din copilărie
că el nu stă la masă cu țigani.
