Fiindcă zilele astea legile Justiției sînt date prin făină și pesmet, fripte rapid sau înăbușite în aburul minții spre a li se modifica gustul, aș propune și eu o rețetă de preparare a pușcăriașului român, căruia i-aș confisca, la intrarea în Templul Artelor, nu doar șireturile de la pantofi, ci și fervoarea scrisului.
Șmecheria autorlîcului, care te poate ajuta să simți mai repede pe limbă gustul dulce al libertății, s-a dovedit că nu produce numaidecît o dilatare a sinelui, ci, dimpotrivă, le poate omorî unor deținuți, care au ieșit de la Rahova autori, organul obosit al iubirii de sine.
Dovadă că niște personaje ca Dan Voiculescu sau George Copos, care au făcut slalom prin meandrele concretului mînați de un simț al proprietății aproape juvenil, după ce s-au metamorfozat în savanți ai recluziunii, hălăduind prin mlaștinile abstracte ale creației, s-au stafidit pe creanga notorietății, de parcă li s-ar fi furat lor înșile personalitatea, deși fost-au ei bănuiți că ar fi ciordit-o pe-a altora.
Gîndiți-vă cum ar fi arătat astăzi Borcea sau Gigi Becali dacă, în loc să compună, ar fi fost supuși unui sever tratament cu pilulele amare ale lecturii.
Ar fi confirmat probabil butada lui Paul Valéry că leul nu-i altceva decît o concentrare de berbeci bine asimilați.
Propunem așadar ca deținuților care reușesc într-o săptămînă să citească din doască-n doască Muntele vrăjit de Thomas Mann să li se taie șapte zile din pedeapsă.
Și să nu vă mirați dacă parodia după Enrico Macias, pe care o fredonam în adolescență, o să ajungă ăl mai iubit hit al pușcăriei:
Singurul bărbat pe care-l am
este prozatorul Thomas Mann.
O, Thomas Mann, o, Thomas Mann,
nu ești, ca frate-tu, golan!
Pe frate-tu cînd l-am iubit,
în RDG m-a părăsit.
O, Heinrich Mann, o, Heinrich Mann,
de te citesc mai scap de-un an!
