Of, of, Romaneaua mea! Despre Nepal, rinichi și șansa „istorică“ a României

Nepal a rezolvat problema. Cel puțin așa se pare. Pe 27 martie, un rapper de 35 de ani a depus jurământul de prim-ministru al celei mai himalayene dintre democrațiile lumii. Balen Shah, cunoscut în cercurile underground drept „Balen“, a câștigat alegerile cu o majoritate pe care mica țară nu a mai văzut-o de decenii, după o revoluție condusă de Generația Z. În timpul acestei revoluții, au fost uciși 77 de oameni, iar  Parlamentul a fost incendiat.

Înainte de ceremonia de învestire, viitorul premier a lansat o piesă rap despre unitate națională. Efectul? Două milioane de vizualizări în câteva ore. Nepalezii sunt fericiți!

Nepalul are unul dintre cele mai mici IQ-uri medii din lume. E țara din care provin cei mai mulți donatori de rinichi de pe planetă, atât de mulți încât s-a născut o legendă urbană solidă conform căreia nepalezii donează cu seninătate pentru că sunt convinși că rinichii lor cresc la loc. Nu e doar superstiție, asta e e teologie aplicată. Dacă sufletul se reîncarnează după moarte, de ce n-ar face-o și un rinichi după operație? Logica e aproape impecabilă în țara în care karma e mai serioasă decât anatomia. Și, oricum, dacă rinichiul nu crește la loc, mai rămâne varianta Glovo, donezi un organ, apoi livrezi mâncare la București ca să plătești dializa. Pare un ecosistem perfect închis.

Dar, vă rog, să nu sărim deja la concluzii!

România are unul dintre cele mai mici IQ-uri medii din Uniunea Europeană. Nu o spun eu, ci studiile, cifrele și trista realitate, cele câteva decenii de alegeri parlamentare. Dar prostia românească nu e doar o chestiune de neuroni. Pare mai degrabă o problemă de arhitectură spirituală. Avem un sistem de operare specific, cu două caracteristici dominante care depășesc orice program de guvernare, orice reformă, orice fond european.

Prima este misticismul funcțional. Adică înlocuirea efortului, a managementului aplicat și a inteligenței cu ingenua credință că Dumnezeu completează diferența. La noi, nici un sportiv nu câștigă o medalie fără să-și facă mai întâi cruce de trei ori, să mulțumească Domnului și să menționeze că „totul a fost posibil prin credință“. Antrenorii invocă Providența mai mult decât analizează adversarul. Și totuși, în săptămâna care tocmai a trecut, România a pierdut de două ori în fața aceluiași adversar, în două sporturi diferite, în același baraj pentru același Campionat Mondial.

La handbal, băieții au câștigat turul în deplasare, 37-32,  avantaj de cinci goluri, meci controlat, în care portarul Dan Vasile a fost pe jar. O victorie cu Dumnezeu înainte! Returul, acasă, la Buzău: 31-37. Dezastru complet, selecționerului Buricea nu i se va prelungi contractul. La fotbal, joi seară la Istanbul, Mircea Lucescu, omul care cunoaște Turcia mai bine decât propria lui bucătărie, a pregătit meciul vieții. Tricolorii au lovit bara de două ori. Un singur gol al lui Kadioglu, în minutul 53, dintr-o pasă de geniu a lui Arda Güler. Final: 0-1. România nu va merge la Campionatul Mondial pentru al 28-lea an consecutiv. „Recordul“ continuă, implacabil, neîntrerupt, dar cu același Dumnezeu înainte!

Întrebarea evidentă e ce a făcut Dumnezeu în acele minute. Probabil că privea în altă parte!

A doua caracteristică: naivitatea structurală. România este țara țepelor, nu a lui Țepeș! Și nu pentru că oamenii de aici sunt răi, ci pentru că sunt convinși că lumea funcționează după regulile primite la botez. Maradonistul care schimba valută falsă în anii ’90 n-ar fi supraviețuit o săptămână la Varșovia sau la Praga. La București, însă, a prosperat douăzeci de ani. La fel „reparatorii“ de acoperișuri, cei care iau avansul și apoi dispar. Și lista de așteptare e lungă! Politicianul care  promite autostrada, spitalul, salariul și pensia mărite, care minte cu nerușinare și care, drept pedeapsă, este reales. Nu pentru că alegătorii uită, ci pentru că electoratul român are cu promisiunea o relație teologică: actul rostirii contează mai mult decât îndeplinirea lui.

Într-o țară în care credința înlocuiește munca și naivitatea ține loc de analiză riguroasă, clasa politică tradițională a prosperat exact pentru că a înțeles arhitectura noastră interioară. Comunistul, tehnocratul, matematicianul, europeanul, toți au eșuat. Nu pentru că sistemul era și este corupt în mod excepțional, ci pentru că toți vorbesc o limbă pe care nimeni n-o ascultă. Reformele nu prind în solul mistic. Argumentul rațional alunecă de pe suprafața credinței fără să lase urmă.

Așa că, dacă nepalezii au rezolvat problema, convinși că rinichii cresc la loc și că un rapper cu ochelari negri poate guverna cel mai complex teren muntos din Asia, cu o revoluție a tineretului și cu un cântec despre unitate, nu ar fi momentul să ne punem și noi o întrebare serioasă?

De ce nu Dani Mocanu?

Pare doar absurd, o ironie, dar vă invit să gândim la rece. Dani Mocanu înțelege arhitectura spirituală a României mai bine decât orice consultant de la Banca Mondială. Știe că publicul vrea să plângă și să danseze în același timp. Știe că promisiunea trebuie livrată cu patos, cu emoție, nu cu Excel. A fost anchetat, judecat, condamnat și a ieșit din pușcărie cu mai mulți fani decât intrase. Asta, în România, se cheamă capital politic.

Nici un premier român n-a umplut vreodată un stadion. Dani Mocanu umple săli de nunți din Teleorman până în diaspora italiană, și nu cu oameni cumpărați cu 50 de lei și o pungă cu zahăr, ci cu oameni care plătesc biletul de bunăvoie și care vin din dragoste. Asta se cheamă bază electorală autentică. Nu vine cu program de guvernare, ci cu un refren pe care îl știe toată țara. Nu vorbește în puncte și subpuncte, vorbește în strofe. Nu promite reforme structurale, promite că te înțelege. Și nici măcar nu  citează din Keynes, ci din „propria suferință“. Și, în România, suferința cântată bate orice strategie scrisă, orice raport de țară, orice consultant plătit în euro să explice de ce nu merge nimic.

Și atunci, de ce nu? Serios, de ce nu?

Nepalezii, cu rinichii lor regenerabili și cu IQ-ul lor himalayan, tocmai au dat lumii unul dintre cei mai tineri prim-miniștri din lume, un rapper cu ochelari negri care a livrat discursul victoriei cântând o piesă rap anticorupție. Și asta funcționează! Și lumea aplaudă!

Noi, în schimb, continuăm să votăm aceiași oameni cu aceleași promisiuni, să trimitem aceleași echipe la aceleași meciuri, să aprindem aceleași lumânări înainte de aceleași eșecuri. Și numim asta seriozitate politică, europenism, consecvență.

Dani Mocanu a făcut pușcărie, e adevărat. Așa, și? Câți dintre cei care au guvernat România în ultimii treizeci de ani nu sunt infractori de fapt? Diferența dintre ei și Dani Mocanu e că el a ieșit de acolo cu fruntea sus și cu un nou refren. Ei au ieșit mereu  din toate combinațiile „mânjiți“ cu alte posturi babane și cu privilegii noi.

Maneaua salvează Romaneaua nu e, din nefericire, o glumă!

Pare mai degrabă un diagnostic.

Balen Shah conduce Nepalul.

Dani Mocanu e disponibil, noi ce Dumnezeu mai așteptăm?