Păcatul și iertarea

Amnistia, grațierea și dorința de putere fac împreună o acrobație politică scumpă, ale cărei costuri pot da peste cap socoteli bugetare, aspirații și clasamente electorale. Miza principală e puterea, iar libertatea e doar numele ei de artistă.

Amnistia și grațierea pot fi privite din unghiul umanitar sau din cel moral, din cel politic sau din cel judiciar, din unghiul celor care au făcut abuzuri sau al celor care le-au îndurat, din unghiul celor care au călcat legea sau al celor care nu vor ca legea să fie călcată, în fine, din unghiul celor care au nevoie de amnistie și de grațiere ca să poată dobîndi puterea sau din unghiul celor care, în absența acestor clemențe, speră s-o păstreze. Nu are rost să ne batem capul cu toată această geometrie. Istoria va așeza lucrurile cumva. Fie că sînt îndreptățite sau odioase, amnistia și grațierea au un mare merit: colorează interesele și caracterul adversarilor politici.

Să-i lăsăm un pic la o parte pe „penalii” vizibili. Ei poartă stigmatul politic și mediatic al corupților, dobîndit în urma lacomei și periculoasei lupte democratice. Ei susțin pe față – cu voci scăzute, e drept, dar totuși susțin – amnistia și grațierea. Ei, „penalii” cu acte, sînt măcar onești în raport cu propriile intenții.

În schimb, ceilalți, „penalii” invizibili, una spun și alta așteaptă. Mai toată Opoziția „istorică”, adică PNL, PMP și UDMR, trepidează de nerăbdare să dea Tudorel Toader ordonanța. Ziua îi înjură cu toții pe Dragnea și pe complicii lui corupți din PSD, se cutremură la gîndul alunecării României în iad, dar noaptea îngenunchează la micul altar din dormitor și se roagă cu mătănii pentru sănătatea lor. Pușcăria e o variabilă care poate primi oricînd o valoare concretă, e un destin care poate tăia calea oricui, așa că trecutul încărcat al partidelor e coșmarul deplin al liderilor politici. Ipocrizia în care îi ține captivi groaza de sistem îi obligă să dea zilnic o luptă sufletească cu minciuna și cu dorința de libertate.

Pe lîngă politicieni, sînt o mulțime de oameni de afaceri scîrbiți de corupție, care umblă cu dreapta politică în dinți și cu valorile europene în buzunarul de la piept, dar după lăsarea întunericului imploră și ei, ca primii creștini, venirea pe lume a ordonanței eliberatoare. Există și o grămadă de magistrați care tac, dar care și-ar da o mînă ca să scape de presiunea dosarelor întocmite de poliția politică. Alți magistrați așteaptă amnistia și grațierea pentru că știu din interior consecințele șantajului judiciar. Nu îndrăznesc, însă, să deschidă gura, fiindcă ochiul sauronic îi poate fixa și pe ei.

E neîndoielnic că și familia prezidențială așteaptă amnistia și grațierea. Soțul, pentru puzderia de dosare cu cîntec ce-l însoțesc ca o mantie de purpură tîrîtă prin praf. Soția… hm, da, și soția.

Cu pulpele-i de gazelă trecută dezvelite și cu rochițele bonbon, cu pletele în vînt și cu aerul de profesoară cuminte, Prima Doamnă nu vrea să meargă la Parchet. S-a potcovit, de pe urma meditațiilor soțului, cu o acuzație de fals în acte și, odată intrată în biroul procurorului, e teoretic „penală”. Eticheta i se poate fixa într-o clipită, așa cum se obișnuiește în presă, pe rentabila ei poveste de dragoste cu un sas înalt și cinstit. Cîtă vreme, „dacă dă Dragnea ordonanța”, totul s-a șters. Paradisul din Sibiu își poate relua imaculata tihnă.

Amînările Primei Doamne, organizate de președintele republicii, așteaptă, de fapt, amnistia. Doamna Iohannis așteaptă după Dragnea. Așteaptă după Iordache, după Nicolicea, după Tudorel Toader și după ceilalți „penali” care „vor să suspende statul de drept în România”. Dacă oamenii ăștia corupți s-ar mișca mai repede, ar scoate-o din noroiul care o pîndește. Uff, ghearele presei dușmane sînt gata rășchirate la ușa parchetului!

E, poate, cazul să ne-o imaginăm cum, tremurînd, împreună cu soțul, de nerăbdare și de nervi, se roagă la Dumnezeu să le dea curaj penalilor și să-i grăbească cu hîrtiile.