Politica XXX

Sînt momente în care nu e greu să ți-l imaginezi pe Frans Timmermans, președintele Parlamentului European, la bustul gol, purtînd o salopetă cu bretele și o șapcă de instalator porno. În lumina slabă, roșiatică, a camerei de moravuri ușoare, ar avea loc și Elmar Brock, europarlamentarul neamț acuzat de fraudă, care a cerut activarea articolului 7 împotriva României. Pe măsură ce tabloul se lărgește, Siegfrid Vasile Mureșan, pedelistul pus de Servicii, își face auzit, dintr-un cotlon, chițăitul de euroșobolan. Jean-Claude Juncker, prea bătrîn pentru tumbe erotice, așteaptă în penumbră, lîngă paharul de merlot, și privește prin fumul țigării spre gazda spectacolului, Monica Macovei. Monica are cizme de piele, bici și flutură o pereche de cătușe primite de la București, din programul anticorupție. Victima acestui show BDSM e patria ei natală, tîrîtă iar și iar în jocul decadent și crud al flagelării „europene”, dezbrăcată de credibilitate și de stima de sine, cu onoarea sfîșiată pînă la piele și cu suveranitatea confiscată la intrare.

Monica Macovei va muri bogată. Mulți români și-ar da viața să apuce să moară așa. Patria o va răsplăti cu o pensie năpraznică pentru faptele sale, adică pentru serviciile de procuror comunist, pentru anchetarea manifestanților din Piața Universității, în iunie 1990, pentru transformarea Justiției într-un instrument politic și predarea acestui instrument în mîinile unuia ca Băsescu. Și, desigur, pentru discreditarea propriei țări, vreme de peste un deceniu, în episoadele-fetiș de umilire, dominare și sadism de la Bruxelles.

Dacă te gîndești puțin, sloganul „Muie PSD” se încadrează de minune în decor. E geamătul violatorului cerînd consimțămîntul fetei violate, care e de acord să-și țină gura dacă violatorul o ia de nevastă, ca s-o poată viola legal. România e condusă acum de un guvern care face plauzibil dansul desfrînat al rețelei Macovei. România e condusă de o coaliție care așteaptă, cu mîinile în sîn, următoarele propuneri porno venite de la Comisia Europeană.

În prima jumătate a lunii ianuarie, în presa europeană (Le Figaro, Le Monde, Deutsche Welle, Der Spiegel, Euronews, RFI, The Guardian) a izbucnit un val de articole care condamnă modificările aduse legilor Justiției. Toate aceste articole constată „subminarea statului de drept” în România, faptă atribuită direct majorității PSD-ALDE. Se vorbește despre tabăra penalilor, despre forțarea legilor în favoarea unor lideri, despre ordonanțe și amnistii. Jurnalistic vorbind, pînă aici e în regulă. Nu se suflă, însă, un cuvînt despre protocoalele SRI – magistrați, interceptări în masă ilegale, anchete penale efectuate de ofițeri SRI, grupurile infracționale organizate de procurori DNA sau sentințe comandate politic. Aici, cînd statul de drept e cu adevărat subminat, cînd faptele sînt demonstrate, jurnalismul dispare și face loc propagandei.

Acest stol de materiale pare croit după un calapod politic anume. Are o cusătură grosolană, iar firele ei duc imediat spre ideea de activitate coordonată, de planificare, de lucru în rețea. Mai mult, o parte dintre autorii textelor sînt români, iar alți autori sînt recidiviști de la referendumul din 2012, cînd o parte a presei internaționale a acționat tot în grup organizat.

Apare, așadar, întrebarea: dacă nu Serviciile noastre au pus la cale această palmă mediatică, atunci au făcut ele vreo anchetă, au prezentat ele vreun raport celor care conduc statul, așa cum le cere legea? Au cercetat ele, Serviciile, cauza, adică au aflat făptașii, intermediarii, comanditarii, eventualii plătitori? Au tras vreo concluzie, au comunicat cuiva ceva? În fond, vorbim despre un atac internațional sincronizat, vizibil din avion, din care România iese prost.

Să zicem că pe președinte nu-l interesează toate astea, fiindcă atacul a țintit către inamicii săi politici, dar coaliția PSD-ALDE o fi înțeles că e la guvernare? Apare, așadar, a doua întrebare: au cerut Guvernul, Parlamentul sau liderii acestei coaliții o anchetă serviciilor secrete, un raport, o concluzie?

După cum arată lucrurile, răspunsul e nu. În el găsim întreaga dramă a indiferenței și a dezinformării. Cu același miserupism a fost tratată și informarea corectă a liderilor UE, bombardarea lor cu dovezi, cu documente, cu susțineri, cu petiții, cu discursuri și scrisori. Coaliția PSD-ALDE nu s-a deranjat – nici prin corpul ei politic din țară, nici prin europarlamentarii trimiși în Parlamentul European – să repare deficitul de informație și să contracareze mecanismul de dezinformare de la Bruxelles.

Asta în condițiile în care UE nu va recunoaște prea ușor ilegalitătile din Justiția românească, fiindcă ar însemna să admită că le-a sprijinit cu înfocare ani la rînd și că a ignorat dovezile și realitatea. Ar însemna să-și ia înapoi stelele polare și legiunile de onoare, să le smulgă din locul în care le-a înfipt și să lase în urmă, pe pieptul dezgolit al Justiției oarbe, stigmatul sîngeros al acestei complicități.

E mai comod să practice, cu România, politica XXX.