Marți, 20 august, peluza Casei Albe va duce iar povara președintelui Iohannis. Sînt fire de iarbă care au avut norocul să geamă sub pantofii unui Macron, unui Netanyahu, unei Merkel sau unui Putin, și care tremură acum la gîndul că ar putea sfîrși fără glorie, sub apăsarea unui dulap masiv din regiunea Sibiului. Adăugați la asta greutatea celor două procente din PIB-ul României, pe care Iohannis le cară cu el cînd cerșește sprijin politic, și veți înțelege groaza unei mari porțiuni de gazon.
Rachetele cumpărate la ultima ieșire pe peluză nu sînt încă operaționale, dar partenerul strategic a scos un model nou, cu piele, trapă și vopsea metalizată, care trebuie plătit în avans de toți cei care au înțeles să-și desființeze, practic, armata și să stea la cheremul articolui 5 din Tratatul Atlanticului de Nord. România conduce în clasamentul optimismului și speră, cu elanul inconștienței, că, în caz de război, aliații vor da buzna să moară în locul generației noastre de incorporabili, plecată cu serviciul și cu familia în țări mai sigure din Vest.
Nu doar Iohannis vinde bugetul Apărării înainte de campania electorală. E și Dan Barna la rînd, luna viitoare. Fără peluză și fără Casa Albă, e adevărat, dar tot cu armamentul pe agenda ascunsă și tot cu buzele țuguiate spre inelul sultanului Sam.
Numai că sondajele YouGov arată că NATO și garanțiile ei încep să intre în jocul nuanțelor, al condițiilor și al noilor logici naționale. Lăsînd la o parte declarațiile lui Trump, care consideră NATO o alianță depășită, e bine de știut că poporul american începe să se întrebe care e rolul NATO în apărarea SUA, de vreme ce SUA ține în spinare această structură concepută contra Rusiei. Nemții, francezii, britanicii și nordicii pun la îndoială relevanța alianței și avantajele participării. Articolul 5, din care și-au cioplit discursul liderii noștri începînd cu 2004, traversează o criză relativistă. Neamțul de rînd și francezul de rînd nu doresc activarea lui în cazul României, la fel cum nu-l doresc activat în cazul Turciei (membru NATO) și al Ucrainei (stat candidat în 2008). Cînd vine vorba de pornit la război, prima întrebare pe care și-o pun aliații e legată de beneficiar. Germanii, dacă-i întrebi, nu sînt de acord să-i ajute nici pe americani, așa cum rezultă din studiu, dar, din fericire, SUA nu par să aibă nevoie de ajutor pe linie militară. România, însă, are nevoie, tocmai fiindcă nu e în stare să se ajute singură. NATO își trăiește sfîrșitul filozofic, devorată de pasiunile mic-europene. Generozitatea Americii e la amurg.
În loc să meargă cu sacoșa la Casa Albă, actualul și viitorul președinte al României ar face bine să înțeleagă criza de securitate în care zac țările înapoiate, încăpute pe mîna unor lideri proști. NATO are acum motivație variabilă, e o alianță predispusă la dezbateri. E o onoare să fii membru NATO, dar e o prostie să dormi învelit în articolul 5 ca în mantia lui Nessus. Șeful statului, care e și comandant suprem al armatei, trebuie să priceapă că, în caz că lui Putin îi vin idei, e nevoie de ceva mai mult decît avioane care zboară doar cînd e cald, trupe deplasate în teatre de operațiuni externe, rachete politice și sacoșe duse la Casa Albă cu cei doi la sută din PIB. E nevoie de o armată națională (cum au toate țările NATO) și de sentimentul că, la o adică, România se poate apăra. Chiar dacă articolul 5 și diaspora îi doresc binele de la distanță.
