Putin la Galați

Pînă să trimită aruncătoare de grenade și rachete Stinger în Ucraina, șeful Bundeswehr a anunțat că, în caz de ceva, opțiunile Germaniei de a ajuta NATO sînt „extrem de limitate“. De cancelarul Scholz s-a tras din răsputeri pînă să fie adus în tabăra statelor care sînt de acord cu măsura scoaterii Rusiei din SWIFT. Au mai opus rezistență Italia, Ungaria, Cipru, ba chiar Franța a încercat să se fofileze și, fără actele de bravură ale ucrainenilor, care au emoționat întreaga lume civilizată, blocarea transferurilor internaționale rusești s-ar fi pierdut undeva între limbajul diplomatic și importurile de gaz.

În prima noapte de după invazie, Europa a importat din Rusia petrol în valoare de 760 de milioane de euro și gaze în valoare de 400 de milioane. Tot atunci, Joe Biden a interzis companiilor americane să mai facă afaceri cu teritoriul separatist din Donbas, ceva mai mic decît județele Brăila și Buzău. Între comic și duplicitate, Occidentul s-a străduit să zică una și să facă alta, ca să-și apere interesele economice. Asta fiindcă statele nu iubesc dereglarea balanței lor comerciale, iar corporațiile (care aproape că au ajuns să le domine) cu atît mai puțin. Așa ia naștere tragica amînare a ajutorului, așa se sapă acel culoar ocolitor al evenimentelor care ard. Așa sînt protejați banii în dauna vieților. Marile și micile puteri europene se adună greu, trag de timp, se pierd în birocrație și invocă proceduri. Ies greu din confortul politic și preferă să arate o solidaritate făcută din vorbe. Chiar dacă pînă la urmă se urnesc, ele surzesc o vreme și pierd un timp esențial înainte de a trece la fapte.
Dacă Occidentul l-ar fi lovit pe Putin cu sancțiuni imediat ce a început să maseze trupe în jurul Ucrainei, dacă armele care ajung acum la Kiev ar fi ajuns acum două luni și dacă trupele suplimentare trimise de NATO pe flancul de est ar fi fost triplate și desfășurate imediat ce Rusia și-a adus contingentele siberiene, situația din teren ar fi fost alta. Dar Occidentul, dospit în valorile sale civile, moleșit de prosperitate și încetinit de drepturi și libertăți, a stat și s-a uitat, așa cum au stat și s-au uitat procurorii la poarta criminalului din Caracal în timp ce el își gîtuia victima.

Din aceste fapte și din altele reiese timpul de întîrziere a activării articolului 5, în caz că Rusia atacă un stat NATO. La fel reies și cantitatea de pierderi și suferință a popoarelor de pe flancul estic. Chiar dacă din Ucraina pornește un conflict Rusia-NATO, Occidentul va învinge pînă la urmă Rusia. Dar intervalul în care România, Polonia sau statele baltice vor fi pe cont propriu poate arăta ca primele zile ale invaziei din Ucraina.
Garanțiile care vin din Occident, oricît de bine ar suna, trebuie privite cu recunoștință, dar și cu realism. E extraordinar că sîntem în NATO și în parteneriat cu SUA, dar ce-ar fi să ne pregătim să rezistăm singuri măcar o săptămînă în loc de alea 12 ore pe care ni le garantează simulările experților militari? Ce-ar fi să ne pregătim să luptăm pe cont propriu pînă vine cavaleria?

Asigurările de securitate funcționează mai ales cînd nu e nevoie să fie puse în practică. În baza acestei poezii repetate la nesfîrșit, a poeziei în care noi nu facem absolut nimic în afară de contracte de armament, iar alții ne apără, s-a irosit un timp pe care s-ar putea să-l regretăm. Pînă cînd o garanție politică devine o garanție militară pe teren s-ar putea să treacă una sau două din săptămînile alea în care ar fi bine să arătăm și noi puțin eroism ucrainean.

Poporul Ucrainei duce azi un război de conștiință. O luptă uimitoare s-a născut din disproporția de mijloace, din disperare și din mîndrie. E atît de nedrept ceea ce li se întîmplă, iar șansele Kievului par atît de mici, încît în Univers a apărut o forță de natură ucraineană, care trebuie introdusă în fizica războiului de apărare. Lumea civilizată aplaudă de pe margine rezistența înverșunată și uneori inconștientă a civililor înarmați cu sticle incendiare, dar în spatele acestei uimitoare demonstrații de curaj stau tragedia, moartea, distrugerea și sîngele vărsat. Acel moment de întîrziere a ajutorului trage după el nenorocire și suferință. Birocrația, procedurile și ezitarea ucid copii, lasă în urmă văduve și pîrjolesc orașe. Oricît de nobile sînt scopurile, amînarea lor costă vieți.

Pe rețelele de socializare de la noi se discută, inevitabil, despre război, mobilizare, apărarea țării. Mulți tineri înclină să părăsească țara, ca să se pună, ei și familia lor, la adăpost. Mulți nu văd un singur motiv să se înroleze. Mulți n-au făcut armata și asta îi scutește de orice datorie. Mulți se felicită că locuiesc în Italia, Spania, Germania, UK sau Canada. Și, firește, cei mai mulți se acoperă de glorie indignată: „Pentru cine să lupt? Pentru Iohannis, Cîțu, Ciolacu, Barna?“.

Nu s-ar zice că stăm grozav la moral, dar tocmai de aceea n-ar strica să ne organizăm puțin. Că va fi și la noi, că nu va fi, războiul e o ocazie prin simpla lui vecinătate. E adevărat, cei care conduc azi România sînt adversarii pe care și i-ar dori orice armată cotropitoare, dar – cine știe? – așa au crezut rușii și despre Zelenski.
Incompetenți, depășiți și de bună seamă fricoși, conducătorii politici și militari ai României ar putea trage cu ochiul la polonezi, baltici, unguri și, mai ales, la ucraineni, popoare care și-au clădit o cultură a rezistenței armate prin pregătirea militară a civililor. Trupe paramilitare, formate din voluntari, antrenate de veterani din teatrele de operațiuni sau de experți NATO, ar putea acoperi exact deficitul de forță umană. Apoi, dacă armata și Guvernul României n-ar mai respinge cu înverșunare producția UAV-urilor proiectate și construite ieftin de companiile aerospațiale românești, tancurile lui Putin ar avea de înfruntat cîteva mii de drone letale. Aceste frîne puse apărării naționale sînt reale și azi vedem că ustură. Birocrații din MApN, avansați pentru nimic și ocrotiți de nepăsarea comandantului suprem, au refuzat să ia în seamă programe de efort organizațional și investiții minimale în direcții practice. Au refuzat să facă altceva în afara conformismului politic de sub umbrela declarațiilor de sprijin nord-atlantic.

Putin a arătat lumii întregi că nebunia nu lovește doar oamenii de rînd. Rezistența Ucrainei și insuccesul politic al invaziei îl scot și mai mult din minți. Dacă astrologii Kremlinului îi dau verde, el poate ordona operațiuni extinse în Transnistria și Moldova care să amenințe direct Poarta Focșaniului, Delta Dunării sau Maramureșul istoric. „Putin la Galați“ nu e o temă care să fi preocupat Franța în ultimii zece ani. Dar ar fi putut preocupa România măcar în ultimii cinci. Cei 500 de soldați pe care îi trimite Macron pe flancul estic nu sînt la curent cu civilizația Siretului, pe care ar trebui s-o apere cu prețul vieții, conform articolului 5. De aceea, e bine de știut că tratatul NATO acționează cu o generoasă întîrziere, menită să ne dea și nouă ocazia să scoatem la instrucție acel 2% din PIB.