Răbdarea a ajuns la capătul poporului

Îmbunătățirea genetică a omului și nanotehnologia vor lungi viața nepoților noștri. Peste 40-50 de ani, homo sapiens va putea trăi, se zice, mai mult de un secol. Moartea din cauze naturale va fi amînată, iar fondurile de pensii vor intra în faliment.

Pînă atunci, însă, viitorul are un orizont limitat. Ziua de mîine e chiar mîine, speranțele sînt înghesuite în perimetrul cîtorva ani. Visele au un spațiu de manevră strîmt între rate, obligații și datorii. Planurile, așteptările, aspirațiile nu depășesc termenii unui diagnostic negru. Viața nu poate fi prelungită dincolo de natura ei finită.

Mulți români nu vor mai apuca autostrăzile, spitalele regionale și republicane, trenurile care nu întîrzie. Unii nu vor trăi să vadă școli curate, profesori pregătiți, medici destui, alții nu vor prinde ziua în care traficul va fi suportabil, transportul în comun confortabil, poluarea scăzută sau munții reîmpăduriți. Vor rămîne pensii și salarii neplătite, un uriaș volum de muncă irosit în folosul altcuiva. Zeci de mii, sute de mii, milioane de români vor părăsi această lume pînă atunci, ducînd cu ei în mormînt niște nenorocite de așteptări înșelate.

De aici poate că pornește ura. Unghiul uman, biologic, fizic al acestei nesfîrșite așteptări e lăsat întotdeauna la o parte. Oamenii vorbesc și se comportă ca și cum ar fi nemuritori, promit și cred promisiunile altora ca și cum ar avea timp destul. Uită mereu că viața e scurtă, iar răbdarea cu care se încarcă mulțimile e, iată, după două secole de democrație, același pariu pierdut.

Democrația e un joc de lungă durată, din care scapă cu viață doar statul, restul participanților dispar pe parcurs. Dacă democrația și-ar ține promisiunile și s-ar lăsa ajunsă din urmă de propriul ei discurs, societatea s-ar prăbuși, fiindcă toată această alergătură după scop ar încremeni.

Oamenii politici sînt la fel de necesari societății ca oxigenul și la fel de toxici ca monoxidul de carbon. Societatea respiră cu ajutorul lor, prin intermediul lor își face schimbul de energie cu propria natură. Fără ei, s-ar asfixia, cu ei doar inspiră greu. Acum o sută de ani, societatea românească a răsuflat în voie aproape un deceniu.

Oamenii politici din anii războiului și ai Marii Uniri, generalii, scriitorii, mitropoliții și regii de atunci ai României au avut, se spune azi, un moment de grație. Au știut să reziste în fața unui cataclism militar și politic care putea șterge țara de pe hartă și au reintrodus în istorie o națiune cu aspirații și teritoriu de două ori mai mari. Au fost ei mai puțin corupți decît oamenii politici de azi? După criteriile DNA, cu siguranță, nu. Au fost mai puțin mincinoși? Ne încredințează presa vremii că nici pe departe. Au fost la fel de politicieni ca politicienii de azi.

În schimb, au fost mai educați și, prin asta, au putut recunoaște importanța momentului în care s-au pomenit cu toții. Dincolo de sentimente și de interesul personal, acei oameni cu studii în străinătate, cu doctorate la Viena, Berlin și Paris, au știut să citească pe buzele istoriei o oportunitate. Au văzut-o, au înțeles-o și au înșfăcat-o. Au fost destul de deștepți să lase (o vreme) la o parte ura pe care și-o datorau reciproc și s-au înhămat împreună la un efort național care i-a făcut nemuritori.

Politicienii de azi n-au învățat nimic din toate astea. Învățătura e, de fapt, singura lor lipsă. Nu corupția și nici minciuna. Pe astea le-au păstrat intacte, așa cum le-au moștenit.