Rămășița de la capătul tunelului

Ne-am liniștit, gata? S-a ales președintele PNL, s-au ales și prim-vicepreședinții, s-au ales vicepreședinții, secretarul general, femeile de serviciu, vuvuzelele și vivandierele Partidului Național Liberal, așa că ar trebui să avem voie să ne tragem puțin sufletul, că nu se mai putea. Prea trăiam într-o tensiune continuă din mai încoace, de când Florin Cîțu a anunțat că va fi noul președinte al partidului familiei Brătianu. Acum, gata, s-a terminat.

Klaus Iohannis a plecat de la congres puțin după orele prânzului, sâmbătă, fericit, căci nu avea vreun dubiu că favoritul său va câștiga. Evenimentul ar fi meritat sărbătorit prin câteva luni bune de absență totală din viața publică, dar vine nemțoaica aia de la CE la București, luni, probabil doar ca să-i strice președintelui nostru week-end-ul tradițional care durează, uneori, și câte două-trei săptămâni. Dar după ce pleacă și Ursula van der Leyen, probabil c-o să-l mai vedem pe Klaus Iohannis când o da prima zăpadă la Păltiniș, dacă turiștii civili mai au voie pe lângă pârtie când schiază marele om.

Suntem cârcotași, totuși. Mult prea cârcotași. Niciodată nu ne va mulțumi nimeni, cu nimic. Oricât de bune ar fi lucrurile care ni se întâmplă, noi vom găsi ceva de cârâit.

Acum, de exemplu, România se află într-un moment de grație. Țara noastră traversează, cu siguranță, cea mai fastă perioadă a existenței sale.

În funcția de președinte al României se află cetățeanul care a obținut al doilea mandat cu cel mai mare procent din istoria recentă a alegerilor prezidențiale. Alegerile din 1990 nu se pun, cum nici mandatul ăla prezidențial nu a fost luat în calcul la socoteala mandatelor lui Ion Iliescu.

Dacă domnul Klaus Iohannis nu ar fi cel mai competent, cel mai empatic, cel mai merituos român al tuturor timpurilor, oare ar mai fi primit domnia-sa 66,09% din voturile cetățenilor acestei țări?

Câțiva, nereprezentativi, se îndoiesc zilele acestea de domnul președintele nostru. Rușine să le fie. Unii nu se sfiesc să-l facă dictator, indiferent față de lege, nepăsător în raport cu democrația. Ce să spunem! Dar unde erați, vitejilor, atunci când, dacă spuneați aceste lucruri, poate ar fi contat? Atunci când ar fi fost important să vedeți și să spuneți ce fel de om este domnul președinte, slăvit fie numele său, îl susțineați, îl aplaudați chiar și atunci când încălca legea, îi luați apărarea. Cum domnul președinte nu s-a schimbat mai deloc în cei șapte ani de când are funcția asta, cum nu s-a schimbat mai deloc în cei 31 de ani de post-comunism, înseamnă că nu la domnia-sa este problema. Egal cu el însuși, dacă așa ceva este posibil, dacă cineva, chiar și el însuși, îi poate egala măreția, Klaus Iohannis nu este azi mai rău decât era în 2014 sau decât era în 2019. Este la fel, identic, neschimbat. Fesele domniei-sale încă mai poartă ștampilele „aprobat”, „recomandat”, „susținut”, „singura soluție” pe care le-au aplicat de-a lungul timpului foarte mulți dintre cei care, brusc, îl critică astăzi. Nestatornic popor, ingrată nație! Să fii contemporan cu cea mai mare lumină a vremii tale și tu să te îndoiești… Curat exercițiu de nerecunoștință în masă.

La fel stau lucrurile și cu excepționalul prim-ministru al țării noastre. Un economist de evident renume mondial, cunoscut de toți, din Vama Veche până în cele mai high cercuri din Iowa. Până mai ieri, eminentul nostru domn prim-ministru era idolul publicului. Avea (de parcă i-ar fi dispărut brusc) tricouri cu formații vocal-instrumentale care interpretează genul rock, voia să meargă în Vamă, era crezut când vorbea despre creșterea economică, era aplaudat atunci când se lupta în continuare cu un partid care nu mai este la putere deloc de vreo doi ani, și tot așa.

Ce s-a schimbat de atunci? Nimic. Domnul Cîțu, speranța cu pleata rară a liberalismului românesc, este același dintotdeauna. Are același tupeu nemăsurat, minte la fel de mult cum mințea și acum un an, și acum doi ani, și în toți anii în care pe asta și-a bazat cariera, ascunzându-și trecutul tulbure și cosmetizându-și prezentul îndoielnic. Florin Cîțu nu a devenit ticălos, meschin, arogant și samavolnic peste noapte. Așa a fost mereu în maturitatea sa profesională și politică, așa că modul în care este tratat, brusc, de către cei care-i cântau ode la instrumente de percuție cu doar câteva luni în urmă este de neînțeles.

Cândva, Iohannis a fost considerat răul cel mai mic. Cîțu, așijderi, a fost și el răul mai mic în ochii membrilor coaliției care l-a propulsat premier. Ca de obicei, răul cel mai mic devine un rău foarte mare și foarte dăunător. Numai că acum procesul se accelerează, totul se mișcă mai repede, răul se umflă din ce în ce mai mult și dărâmă totul în jur, spre mirata surprindere a insistenților în greșeală.

De 31 de ani bântuim printr-un tunel din ce în ce mai dărăpănat, din ce în ce mai întunecat, din ce în ce mai plin de hămesiți ai sorții, capabili să-și ridice în slăvi viitorii călăi pentru firimituri din ce în ce mai firave. Și tot sperăm, sperăm, cu ochii la din ce în ce mai pâlpâinda luminiță de la capăt.

Să nu vă mirați, însă, când, odată ajunși la acel capăt, veți constata că luminița aia este, de fapt, reflexia mult mai slabă, într-o rămășiță de oglindă, a luminii mult mai puternice care încă mai arde la căpătul tunelului de la care am plecat în 1990.