Republică și muie

Nici nu s-a uscat cerneala pe condamnarea lui Dragnea, și Iohannis, înveșmîntat în mantia nerăbdării, zîmbind cu farmecul roboților de bucătărie și mîngîindu-și freza în vîntul dimineții, ridicol și suficient, s-a proclamat candidat la președinție în curtea unui liceu din Sibiu. Așa de mare i-a fost lăcomia politică, încît nici nu s-a sinchisit că unii vor face legătura între condamnare și veselia de autor pe care s-a grăbit s-o afișeze. În fond, scopul unic al prezenței lui la Cotroceni e să mai fie o dată. Al doilea mandat e singura vibrație care îl face pe Iohannis să pară, din cînd în cînd, viu. Practic, tot deranjul personal în numele Justiției a fost dedicat acestui vis de om de rînd: să repete nimicul din primul mandat.

S-a temut, desigur, ca nu cumva să i-o ia Cioloș sau USR înainte și să apuce altcineva să se anunțe pretendent al dreptei la prezidențiale. Iohannis a furat la start chiar din desaga fraților politici, i-a lăsat cu ochii în soare și pe apropiați, și pe lingăi, fără să-i pese de traducerea pe care corpul lui, înviorat de anunț, a dat-o luptei cu penalii: nimic nu e prea mult pentru al doilea mandat.

Cu un an și jumătate înainte de alegeri, cu o criză politică sfîșiind republica și Constituția, cu o criză de încredere în actorii publici, cu instituțiile avariate de practica abuzului și a politizării, Iohannis a ales să se mărginească la ambiția presonală. Înainte de asta și pentru asta, s-a arătat orb (nu există protocoale), mincinos (nu am făcut presiuni asupra judecătorului CCR), interesat (statul paralel e o glumă proastă), instigator (societatea trebuie să iasă în stradă), angajat politic (moțiunea trebuie să treacă), amenințător (Dăncilă ar face bine să facă ce i se spune), neconstituțional (nu dau curs cererii de revocare a doamnei Kövesi), un pic despotic (eu sînt statul) și altele. Pentru cineva cu posibilități de exprimare atît de restrînse a arătat o hărnicie rară.

Lupta anticorupție, falsificată cu sprijinul maselor de proști și impulsionată de exemplul președintelui țării, a produs forme grotești de ură socială, rasism, vulgaritate și violență. Susținătorii lui Iohannis înjură cu sete, blestemă, amenință cu pușcăria, cu bătaia, cu violul. Muia, moartea, schilodirea defilează pe rețelele sociale în hohotul descreierat al unei societăți atinse de dambla. Și pe stradă, și în media, mălinboții cauzei zbiară și lovesc fără să înțeleagă în ce și de ce. Minciuna e practicată cu metoda și cu cinismul prostituției, iar în hora curvelor se prind nu numai marile televiziuni ocolite de ANAF, ci și alea mărunte, ocolite de DNA.

Contribuția președintelui la farsa penală, susținută de oamenii rețelei subterane de putere, de ofițeri, de procurori și de judecători care-și dezonorează meseria, e o formă iresponsabilă de egoism, un pact jegos pe persoană fizică ale cărui amprente se zăresc în curtea liceului din Sibiu.