Să nu vă fie milă de moșii pofticioși
ce trec pe lîngă școala de fete și nechează,
căinați-i pe copiii lungani și buburoși,
de morbul lui Onan atît de roși
că-s gata să se spînzure de-o rază.
Ajută-i chiar tu, Doamne, să meargă la femei
acum, cît agurida e tînără și acră,
lasă-i să se-ndulcească în tainicul bordei,
să-și verse singuri candela cu clei
în acel sfînt lăcaș de carne macră.
Antonpannesc – spitalul amorului pierdut!
E timpul, Prea-nălțate, să-ți vindeci pacienții!
Frămîntă cu scuipat un boț de lut
și fă mai multe decît ai făcut,
femei drăguțe, fără de pretenții.
