Șato falit

Anul trecut, cam pe vremea asta, am intrat ca un domn într-o bancă, fluturîndu-mi hlamida gloriei, și am ieșit într-o jumătate de oră, ponosit ca un homles fără pensie și fără serviciu.

Voiam un împrumut rapid ca să scap de niște angarale și după ce directorul, fericit de parcă s-ar fi întîlnit cu Fata Morgana, m-a poftit în birou să bem o cafeluță sub palmierul de plastic, a chemat o subalternă să se ocupe rapid de formalități.

„Sînteți pensionar?”, m-a întrebat cu o cordialitate adîncă domnul director. „Nu prea”, i-am răspuns, cu o jumătate de glas, să nu mă audă domnișoara care foșnea hîrtiile. „Dintr-o cochetărie masculină de efeb coșcovit, am amînat acum cinci ani să-mi depun dosarul ca să primesc talonul ăla cu care poți intra gratuit în infern.”

Încîntat de stilul meu bombastic, directorul, sorbindu-mă din priviri, mi-a șoptit: „Nici o problemă, spuneți-mi unde lucrați și ce salariu aveți pe lună.” „Păi, nu sînt angajat nicăieri, că nu prea mi-a plăcut să semnez condica la stat, și nici cu patronii nu sînt în relații tovărășești. Trăiesc din colaborări sporadice cu tigăile și cu vedetele la fel de fierbinți ale televiziunii.”

În clipa aceea, domnișoara a ieșit din muțenie și a grăit: „Cu tot respectul, domnule director, dînsul figurează la categoria homleși, adică bătrîni fără pensie și fără venit lunar, așa că nu se încadrează în nici o schemă de împrumut a băncii noastre”.

În clipa aceea mi s-a ofilit pălăria pe cap și m-am retras la moșie să-mi înec amarul cu un pahar de Muscat Otonel, de la crama mea supranumită Șato Falit.

Anul ăsta, o cățelușă rea de la Ministerul Muncii m-a mușcat colateral de nădragi la televizor, afirmînd că neisprăviții bătrîni care s-au pișat pe cărțile de muncă n-au dreptul să ia șapte sute pensie pe lună fiindcă îi nedreptățesc pe amărîții care au muncit ca proștii pentru același mărunțiș.

Iată, într-adevăr, o definiție a creștinismului liberal de zile mari: săracii nu sînt nedreptățiți de bogați, ci de cei mai săraci decît dînșii.

4.770 de vizualizări