Și copiii votează, nu-i așa?

PSD i-a retras sprijinul premierului Bolojan cu 97,7% din voturi. Criza s-a produs aproape matematic, iar mediatorul Dan a mediat până când nu a mai rămas nimic de mediat. Rezultatul? România intră în criză cu un premier fără majoritate, cu un PSD în opoziție și cu un președinte care, de principiu, încearcă să rămână mediator. De principiu.

Adverbul acesta e cheia! Conține exact cantitatea de gravitate pe care o pune Nicușor Dan în tot ce face. De principiu, mediază. De principiu, nu știa de planul lui Grindeanu. De principiu, nu e treaba lui. Iar de principiu, după ce și-a privit mandatul destrămându-se în câteva luni, vrea încă cinci ani ca să continue demonstrația.

Săptămâna trecută, într-un interviu radiofonic de două ore, președintele Dan s-a dat în stambă. Delir pe unde! Fiecare vorbă rostită de gura prezidențială a fost încă un cui bătut în propriul sicriu politic și, prin ricoșeu, în sicriul reformei pe care se presupunea că o apără.

Niciun creator nu zidește fără jertfă. Numai că jertfa domnului Dan nu a fost, ca la Manole, vreo Ană. A zidit în temelie și speranțele celor pentru care se presupunea că ridică zidul.

Băsescu ar fi spart mese, Nicușor Dan a mediat. Iar Grindeanu, omul care a pregătit răsturnarea guvernului, l-a lăudat pentru exact asta: „N-am simțit să depășească limitele constituționale. Ceea ce e lăudabil.” Când călăul îți mulțumește că nu l-ai împiedicat, există un singur nume pentru asta.

Iuda a vândut pentru treizeci de arginți. Lucruri mărunte, palpabile, rușinoase. Nicușor Dan a făcut-o pentru ceva banal, „de principiu”, desigur: al doilea mandat.

Ascultătorii lui Nicușor Dan probabil că și acum își declină stările precum substantivul „cazurile”. Nominativul furiei, pe la minutul zece. Genitivul deznădejdii, pe la douăzeci. Dativul regretului că l-am votat, pe la jumătate. Acuzativul care îți încleștează dinții, la Chiriac. Vocativul, urlatul pe care-l practici asupra aparatului de radio, știind că radioul nu răspunde. Și un al șaselea caz, pe care gramatica nu-l prevede, dar limba română îl produce la nevoie: stupefacția că omul acesta, după ce ne-a arătat goliciunea funcției, ne anunță senin că vrea încă cinci ani.
Credeam că Iohannis a atins limita de jos a unui mandat prezidențial, dar m-am înșelat. Nicușor Dan a demonstrat că abisul are subsol. Iohannis avea cel puțin decența tăcerii. Nicușor Dan vorbește, iar fiecare frază îl îngroapă cu încă un strat.

Și totuși, textul nu se poate încheia aici. Pentru că, undeva, într-un apartament fără televizor, există doi copii care nu știu nimic din ce s-a întâmplat azi în România. Tata nu ține televizor în casă, a precizat el însuși joi seara, ca să nu se uite copiii. E singura decizie prezidențială înțeleaptă din ultimele luni, care a ferit pe cineva de ceva.

Sunt singurii români pe care Nicușor Dan i-a protejat vreodată de Nicușor Dan. Pentru noi, cinci ani în plus ar fi cinci ani de principiu. Pentru micuți, cinci ani de tată acasă, de tată care, miraculos, acasă chiar mediază. Copiii nu votează. Dar, dacă ar vota, ar fi singurii din România care ar avea un motiv real să o facă.

Și asta spune tot despre președintele acestei țări. Și despre cum mediază el. De principiu!