A înjura nu este, în sine, o crimă. A folosi cuvinte care aparțin lexicului unei limbi nu este, de asemeni, un fapt pentru care să fii băgat la închisoare. Cel puțin nu într-o țară liberă.
Dar, pe de altă parte, a înjura nu presupune, de cele mai multe ori, un efort intelectual ieșit din comun. A jigni folosind cuvintele create pentru a jigni nu denotă creativitate, nu este un act artistic și nici nu este, așa cum cred unii, umor.
În mod paradoxal, societatea românească pare a fi ajuns în acel punct de jos din care nu mai poate decât să crească. Dar a mai fost în astfel de puncte și a demonstrat, cu tenacitate, că de-acolo de unde alții nu vedeau decât varianta redresării și a creșterii, ea a găsit un mod de a evita toate astea și de a se duce și mai jos. Cu siguranță, nu este societatea românească singura în această situație și, în mod cert, nu este nici măcar prima, pentru că nu originalitatea ne preocupă în perioada asta. Dar dacă există un clasament al societăților care țin morțiș să demonstreze că se poate și mai jos, atunci noi ar trebui să fim undeva printre performeri.
Hăul spre care tindem este atât de profund, încât am fi îndreptățiți să credem că o asemenea decădere dovedește o mărire anterioară de proporții. La cât de tare ne prăbușim, observatori neavizați ne-ar putea suspecta că am fost, nu cu multă vreme înainte, la nivelul marilor imperii cunoscute în istoria omenirii. Iar asta ar trebui să ne întristeze puțin. Nu-i chiar plăcut să te afunzi mai jos decât a fost cineva vreodată fără să fi ajuns nici măcar la sfertul înălțimilor la care au ajuns alții.
În general, înjurăturile și jignirile nu sunt admise în spațiul public pentru că duc prea rapid la deteriorarea situației. Totuși, după zeci de ani în care ființe precum Corneliu Vadim Tudor au fost mângâiate pe creștet și lăsate să înjure din ce în ce mai grobian, din ce în ce mai în văzul și auzul tuturor, limbajul degradant nu mai pare un derapaj atât de grav. Că unora li se pare de-a dreptul amuzant nu e decât o consecință a faptului că din ce în ce mai mulți dintre semenii noștri au educația și profunzimea unor copii de 4-5 ani, și ăia petrecuți în altă parte decât acasă. Dacă râzi în mod repetat atunci când auzi un cuvânt porcos, indiferent de situație, lasă șaorma și întoarce-te la mere rase amestecate cu biscuiți pisați și la laptele praf încălzit regulamentar și băut din biberon. Dacă din punct de vedere intelectual vârsta e asta, de ce n-ai respecta și alimentația?
În condițiile acestea, reacția închipuitei lumi bune din mediul online românesc la amenda primită de un site de pretins umor nu are cum fi întru totul surprinzătoare.
La mijloc e din ce în ce mai puțină rațiune și din ce în ce mai multă ură. Iar ura pare a fi justificarea perfectă pentru orice mârlănie.
Ca să mascheze cumva satisfacția pe care le-a dat-o, la vremea ei, erupția de mojicie a textului, persoane aparent agreabile au început să pună la îndoială îndreptățirea CNCD de a da o astfel de amendă. Dar CNCD nu există doar pentru a lua apărarea membrilor comunității LGBTQ, a minorității maghiare, a minorității rome, a persoanelor cu dizabilități. CNCD nu a fost înființată doar pentru a amenda instituțiile statului care nu construiesc rampe pentru accesul persoanelor cu handicap. CNCD poate fi sesizată și are datoria să se exprime în cazul oricărei persoane care crede că a fost supusă unui tratament degradant, înjositor, injust. Că CNCD ia decizii contradictorii și că a făcut lucrul acesta de-a lungul timpului e o altă poveste. Dar asta nu înseamnă că nu avea îndreptățirea legală de a da amenda cu pricina sau că amenda este nemeritată.
S-a mai spus că acel text ar fi un pamflet, iar pamfletul nu poate fi pedepsit. Chiar dacă ar fi fost, nu există vreo prevedere legală care să scutească pamfletul de rigorile legii. Dar nu e pamflet, este un jeg și numai un judecător comunistoid cum era acela care l-a scutit pe Vadim de plata unor despăgubiri ar putea lăsa nepedepsit un gunoi.
S-a mai vorbit despre libertatea de expresie. E bine, pentru că și acest lucru trebuie repetat până când este învățat: ca orice libertate, și libertatea de expresie are limitările ei. Este un drept care există doar atâta timp cât nu încalcă drepturile și libertățile celorlalți. De exemplu, avem dreptul de a circula liberi, dar nu putem circula liberi pe proprietatea altcuiva, fără acordul proprietarului. Avem libertatea de a sta cu mâinile în buzunare, dar dacă stăm cu mâinile în alte buzunare decât ale noastre putem avea și privare de libertate. Putem, așadar, să ne exprimăm oricât de liber dorim, dar dacă, făcând-o, încălcăm limitele impuse de societate, trebuie să acceptăm și consecințele. Pe cele legale. Iar dacă cineva insistă că pentru asta există tribunale, nu CNCD, atunci să aplice exact același tratament egal și persoanelor gay, și romilor, și persoanelor cu dizabilități, și maghiarilor care se simt jigniți sau tratați degradant, nu doar femeilor.
În fine, punctul de cretinism maxim a fost atins de aceia care au comparat amenda dată de CNCD cu ceea ce li s-a întâmplat celor de la Charlie Hebdo. Nici mai mult, nici mai puțin. Oricum, și în acel moment au existat mulți care au spus că ăia de la Charlie o meritau, pentru că și-au căutat-o. Da, există semeni de-ai noștri care pot trăi având convingerea că este justificabil să omori oameni pentru ceea ce au desenat sau scris. Alături de ei sunt cei care afirmă că între o amendă și uciderea a 12 oameni nu există absolut nici o diferență.
Amenda primită de site-ul cu pricina poate fi contestată. Mentalitatea celor care iau apărarea mojiciei, gândirea celor care cred că există oameni care trebuie omorâți pentru ceea ce fac, iată două lucruri pe care nu le mai poți ataca cu apel, mai ales că par adânc înrădăcinate într-o parte a societății ce s-a autoproclamat salvatoare a națiunii.
România, la 100 de ani, este țara în care pare acceptabil ca oameni nepregătiți să fie înalți demnitari, pare acceptabil ca femeile să fie numite curve și trimise la supt, pare acceptabil ca incompetența să fie calea cea mai sigură spre promovare, pare acceptabil să încalci legea pentru a băga pe cineva în închisoare. Cumva, asta nu are nici o legătură cu așteptata înțelepciune centenară, ci aduce mai degrabă cu dezinteresul față de responsabilitate al unora care n-ar trebui lăsați să aibă urmași.
