Tămîie

Anul acesta, în care s-a vorbit mai mult ca oricînd despre moaștele sfinților, nu-mi amintesc să fi auzit vreun cuvințel legat de moaștele dracilor sau măcar de urma copitei care a ștampilat certificatul de naștere al coronavirusului.

Eu refuz să cred că diavolii nu mor niciodată și că Dumnezeu le-ar fi oferit doar sfinților această oportunitate, sau că ucigă-l toaca ar fi imaterial și, în consecință, nu ar lăsa nimic în urma sa. Păi, dacă îl poți prinde în curtea mînăstirii, altoindu-l cu toaca la mir, înseamnă că nu-i o simplă vedenie, ci-i chiar întruchiparea materială a răului, despre care am putea vorbi fără jenă la televizor.

Dacă adevărații credincioși se tem să-i pronunțe numele, motivînd că nenumitul și-ar face apariția în clipa cînd ar fi numit, ne-am fi așteptat ca măcar liber-cugetătorii de la știri să denumească anul acesta Anul Dracului. Astfel, preoții ar avea în sfîrșit dezlegare de a tămîia vîrtos nu doar Ministerul Sănătății, unde lui Nelu Tătaru i-au crescut cornițele odată cu leafa, ci să răstoarne cîteva basculante cu tămîie aprinsă în fața Guvernului, unde funcționează cîrciuma liberală, dar și în poarta sediului PSD, blestemat să fie lipit de ambasada Rusiei, cît și în pridvorul de la Cotroceni, unde admiratorul lui Trump bolește pe ascuns.

După această dezinsecție generală, cu siguranță vom suferi mai puțin de gîlci și ne-am putea săruta cu aproapele fără declarație pe propria răspundere.