Cine o cunoaște de pe net pe Eli Bădică n-are nevoie de recomandări sau de precizări. Cine nu, află acum. Merită.
Cristian Teodorescu: Cum o duc cultura și literatura pe net?
Eli Bădică: Oricîte variante de a ne lamenta avem, o duc bine, cred că e cel mai bun moment pe care-l au de ceva ani încoace. Altfel, n-am avea atît de multe site-uri, reviste, blog-uri, podcast-uri, cluburi de carte, ateliere de scris și tot așa. Recent, de exemplu, au fost lansate o revistă literară (Matca literară, online și în format tipărit) și o platformă de proză scurtă românească (flash fiction, de fapt, cum spun cei de la Laconic). Tot de curînd, un podcast românesc despre scris, respectiv despre cărți, a încheiat cel de-al cincilea sezon (aproape 80 de episoade-interviuri) – e vorba despre Zest, podcast-ul Sabinei Varga și al Silvianei Toader; mă gîndesc că nu ar fi avut continuitatea aceasta dacă nu ar fi avut ascultători. Iar acestea sînt doar trei cazuri, dacă ne apucăm să le enumerăm pe cele noi ori cu vechime considerabilă deja, din toate zonele, va dura o vreme. Cu toate astea, e loc suficient de mai bine. De mult mai bine.
C.T.: Cui îi merge bine și cui nu?
E.B.: Cred că le merge bine celor care creează constant conținut nou, proaspăt, folosindu-se de tot ceea ce are tehnologia de oferit, celor care înțeleg că a avea o relație cît mai apropiată și cît mai transparentă/onestă cu publicul lor e extrem de relevant astăzi. Mai puțin bine, tuturor celorlalți. Și mai ales celor care aleg formule prăfuite de comunicare. Cum ar fi o parte dintre cele offline, care sînt în moarte clinică. Și nici cronicii profesioniste nu-i merge grozav deloc – lipsă masivă de resurse umane și financiare.
C.T.: Ai idee ce public are literatura de pe net?
E.B.: Probabil sînt cîteva mii. Constanți, adică, nu ocazionali. Ar fi frumos să pot pune pe masă niște statistici, niște cifre indiscutabile, dar nu sîntem în punctul acesta – poate dezvolt/-ăm subiectul în cele ce urmează. Am, totuși, niște date. În primul rînd, de pe vremea cînd eram mai mult jurnalistă literară și coordonam, printre altele, alături de Cristina Foarfă, un site exclusiv cu și despre cărți, care se numea Bookaholic(.ro). Din 2013, cînd am intrat în echipă, și pînă în 2019, cînd am luat (ceea ce noi credeam că e) o pauză, Bookaholic a avut o medie de 3-4.000 de vizitatori unici pe zi, fiind una dintre cele mai – dacă nu chiar cea mai – citite platforme culturale/livrești din România la momentul respectiv. Și astăzi are minimum 1.000 de vizitatori unici pe zi, ceea ce e enorm pentru un site care nu a mai publicat conținut nou de patru-cinci ani. Și ceea ce înseamnă că există cel puțin acest potențial în piață.
Apoi, mă pot orienta după numărul de oameni care urmăresc pe rețelele de socializare un blog, un vlog, un site, un podcast, o revistă literară/culturală ș.a.m.d., adică undeva între cîteva sute și cîteva zeci de mii de oameni (ceea ce înseamnă că, deși nu citesc/vizionează/ascultă constant, ar fi măcar interesați). Și, ca să dau un exemplu pozitiv în această direcție, 4fără15 (după un poem al lui Virgil Mazilescu), canalul livresc de YouTube al unei tinere literate, Ruxandra Gîdei, are aproape 40.000 de urmăritori. O excepție, da, dar care ne arată că se poate.
C.T.: Reviste de cultură pe hîrtie mai citești?
E.B.: Mi-ar plăcea din toată inima ca răspunsul să fie un da rotund, pentru că a citi pe hîrtie – inclusiv presa culturală – e o bucurie, un răsfăț pentru mine. Însă adevărul e că mai citesc destul de rar astfel, pentru că a devenit mult mai accesibil și mult mai rapid (goana după timp, bat-o vina!) să îmi iau informațiile de care am nevoie din mediul online. Și îmi dedic minimum o jumătate de oră pe zi pentru asta dimineața, la cafea, oriunde aș fi, orice aș face, (aproape) fără excepții. E drept însă că obiceiul nu mi-a dispărut complet, îmi aleg periodic dintre cele cu apariție lunară, semestrială și chiar anuală, unde numerele sînt mai consistente, cum ar fi revistele Scena9, Poesis Internațional, Familia, Astra, Zona nouă, Lettre Internationale etc. Pe altele – Dilema veche, Observator cultural, Orizont ș.a.m.d. – le urmăresc exclusiv online, chiar și în formatul (pdf) de revistă.
C.T.: Pe Facebook se bucură de mare trecere pozele cu pisici și căței. Nu știu cum i-ar fi mers azi lui Hasek, dar îți dai seama ce afaceri ar fi făcut Svejk pe FB cu cățeii lui?
E.B.: Svejk ca Svejk, că e plămada lui Hasek, dar Hrabal însuși? Mi se pare incredibil că n-a fost încă tradus, din cunoștințele mele, memoir-ul lui care se numește chiar așa, Toate pisicile mele (trad. mea), în care povestește despre viața alături de felinele pe care le-a adoptat atunci cînd și-a luat o casă la Kersko, la o oră de Praga. Pe lîngă bere, produs cu care e asociat, cred că asta ar fi o metodă de marketing brici, căci, unu: era pur și simplu înnebunit după ele, îmi imaginez că le-ar fi făcut și-o pagină de Facebook; doi: pisicile au și mai mare trecere pe rețelele de socializare decît cîinii. Iată, idei de promovare a culturii, respectiv a industriei de carte (în paranteză fie spus, mi-amintesc că atunci cînd scriam pentru Bookaholic aveam și materiale colocviale de genul acesta, scriitori care iubeau pisicile/cîinii, știți ce trafic incredibil aveau, cît de accesate erau?). Chiar așa, dar Cartea pisicii? Nu merita și ea o pagină de Facebook?
C.T.: În România sînt vreo 6.000 de poeți, or fi și cîteva mii de prozatori. Numai dacă ne-am citi noi între noi, ar crește tirajele fără nici un efort de marketing. Tu ce înțelegi de aici?
E.B.: Greu cu cifrele, cu estimările în țara asta, habar n-avem, că nu investește nimeni în sondaje, în colectare de date concrete, putem doar să încercăm să ghicim. Așa cum bănuim că sînt vreo 5.000 de edituri (serioase, vreo 100), de pildă. Așadar, de acord, să zicem că avem 10.000 de scriitori, să ne oprim la cifra asta, deși, din nou, n-avem nici cea mai vagă idee. Iar tirajele pentru autori români sînt de 1.000, 1.500, 2.000 de exemplare (în cazuri fericite). Cînd ajunge un titlu la incredibila cifră de 10.000 de exemplare, scoatem șampania: e bestseller, e superb. Asta așa, ca să știe cititorii despre ce vorbim. Prin urmare, de aici nu se desprinde decît o concluzie, logică, conținută în însăși întrebarea de mai sus: scriitorii noștri nu citesc literatură română contemporană (ca să nu intru în zona mai gravă, aceea în care nu citesc, punct). Că nu stau bine nici cu solidaritatea (au contraire), nici cu încrederea în ceea ce au de „oferit“ confrații lor. Preferă să se uite în grădina vecinilor de peste granițe. Totuși, există și excepții (dacă tot sîntem la capitolul aproximări, să dăm și în cazul acesta un procent: 10%), scriitori și, mai ales, scriitoare care fac eforturi considerabile să țină pasul cu mare parte din ce se publică la noi, care înțeleg că, pentru a scrie, trebuie să fie permanent la curent cu ce se scrie în jurul lor, dar și că e imposibil să ai pretenția ca altcineva să citească ce scrii tu, dar tu să fii complet dezinteresat de ceea ce scriu alții. Ah, și reamintesc succint, pentru cei posibil șocați de afirmația că mai ales scriitoarele citesc (deopotrivă literatură română contemporană și literatură universală), că la nivel mondial avem studii clare: scriitorii citesc într-o majoritate copleșitoare scriitori, iar scriitoarele citesc și scriitori, și scriitoare. Îmi pare rău, asta e (încă) realitatea, nu e nici un dubiu, nici o urmă de îndoială.
C.T.: Cum de a ajuns atît de indigestă literatura română tratată în manuale?
E.B.: Prin incompetență. Printr-o încremenire în timp. Din comoditate și dezinteres. Dintr-o încăpățînare de nestrămutat de-a rămîne în structuri inflexibile, în tipare care nu ajută pe nimeni niciodată. Din pricina unor instituții vetuste. Prin amabilitatea celor care ne guvernează și care se schimbă unii pe alții (aproape) de la an la an. E o discuție foarte, foarte lungă. Și îngrozitoare. Adaug însă că, din fericire, avem (încă) profesori cu vocație, profesori dedicați, oameni ai timpului lor, care, în ciuda tuturor obstacolelor crunte, a programelor, a prostiei instituționale, reușesc să facă pentru elevii lor literatura română comestibilă, ba chiar savuroasă. I-am întîlnit pe acești profesori, am stat de vorbă cu ei, i-am văzut pe elevii lor, am povestit cu toți; în cazul acesta, nu e nici o impresie, nici o bănuială. Așa că am avea speranță, căci avem parteneri pentru a schimba lucrurile, nu e totul pierdut. Dacă am avea mai mare grijă cu cine votăm.
Interviu interesant, interlocutoarea stie despre ce vorbeste iar dl. Teodorescu a crescut si mai mult in ochii mei caci il apreciaza pe Svejk. Nu la modul general ci in detalii, vezi afacerile cu furatul cainilor dintr-un cartier si vanzarea lor in alt cartier.
Pana aici totul e bine.
Finalul ma dezumfla : „Dacă am avea mai mare grijă cu cine votăm.” Nu avem cu cine vota INCA, nu a aparut si nu prea poate apare ceva de luat in seama, de „gustat”vreo 4 ani. Sa fie clar, orice om politic, formatiune politica etc,, care apare sunt imediat suspectate ca sunt din eprubetele Serviciilor, oamenii rusilor, etc…. Nu poti veni pe scena politica cu nici o idee corecta macar, nu mai vorbescde oameni cinstiti etc.. caci esti imediat tocat si desfiinta, dus in derizoriu..
De fapt, aceeasi concluzie o trage si unul din editorialistii „Catavencii”, PATRICK ANDRÉ DE HILLERIN – in articolul „Dinastia”.