Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

ELI BĂDICĂ: „Sînt tot ceea ce fac”

Zoom ELI BĂDICĂ: „Sînt tot ceea ce fac”

E una dintre tinerele comentatoare de literatură de la noi. Scrie și proză pe Facebook, dar nu se laudă cu asta. Eli Bădică e unul dintre cele mai interesante cazuri de literați din  prăvălia literară autohtonă de azi.

Cristian Teodorescu: Cum e să fii bookaholică?

Eli Bădică: Splendid, cum să fie? Nu cred că există o ipostază de-ale mele care să-mi fie mai dragă și mai necesară decît aceasta, de bookaholică. Oricît de multe lucruri am făcut și fac, oricît de multe s-au schimbat de-a lungul vremii, întotdeauna am avut o constantă: am fost mereu o cititoare împătimită. Nu-mi pot imagina o zi fără lectură, un acasă fără cărți, o viață fără cuvinte. Îmi asum tot patetismul potențial care decurge din asta.

C.T.: Publici proză pe FB. De ce?

E.B.: Recunosc că afirmația dumneavoastră e flatantă, sînteți extrem de generos cu mîzgălelile mele. E drept că sînt foarte atentă cu ceea ce „arunc” în lume, stau cîteodată și cîte o oră-două să scriu cîte o postare, revin pe fraze din nou și din nou, șterg, rotunjesc, rescriu, nu pot publica textulețe, de orice factură ar fi ele, neglijent, mai ales în lumea aceasta supraaglomerată de opinii, indiferent de orice subiect. Ca să răspund, totuși, la întrebare, public în momente de preaplin, atunci cînd cred că merită împărtășită o experiență ori alta, cînd ceea ce observ în jurul meu capătă un iz de poveste.

C.T.: Dar pe hîrtie nu te bate gîndul?

E.B.: Sigur că, pentru cineva care se poate raporta la sine și la lume de cînd a căpătat conștiință doar prin scris, pentru cineva care consideră cuvintele o parte vitală din tot ceea ce este, care crede în puterea nemăsurată a poveștilor, tentația aceasta de a publica pe hîrtie este mare. Am o măsură a lucrurilor, însă. Nu cred că a venit momentul. Și, pentru a fi complet onestă, mi-e tare teamă de ridicol, de penibil. Cînd voi avea ceva coerent de spus, cînd voi crede, măcar temporar, că ceea ce scriu e suficient de bun astfel încît să fie publicat, o voi face. Cînd și mai ales dacă, nu am nici o certitudine că se va întîmpla.

C.T.: Un autoportret?

E.B.: Nici nu știu de ce capăt imaginar de ață să trag această întrebare aparent simplă și să-i croșetez un răspuns pe potrivă. O să încep prin a spune că m-am născut într-un oraș mic de provincie, Slobozia, într-o zi de noiembrie din ’88, și am crescut acolo pînă am plecat la facultate la București. Am fost un copil mai degrabă introvertit, dar m-am „tratat”, m-am implicat în tot felul de acțiuni de voluntariat, am urmat tot soiul de cursuri (de la dicție la teatru și teatru de impovizație), am fost parte din variate proiecte (de la coruri și cluburi de debate la trupe de teatru, spectacole diverse, inițiative locale și naționale, asociații non-guvernamentale etc.). Am știut că vreau să mă ocup cu scrisul – asta se traducea atunci prin jurnalism – de pe la începutul gimnaziului, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap că din citit se poate face o meserie. Spre sfîrșitul liceului, am avut o perioadă în care, atrasă de cinematografie, am făcut cîteva lucruri în direcția aceasta și mi-am dorit să fiu și regizoare – de altfel, am dat admitere la UNATC și am picat cu grație. Mi-a trecut, apoi, și m-am întors la ceea ce îmi plăcea cel mai mult să fac: să citesc și să scriu (niciodată invers). Așa am absolvit cursurile de Literatură Universală și Comparată și Limbi Străine de la Facultatea de Litere bucureșteană, după care le-am urmat pe cele de Antropologie de la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. În tot acest timp, am jonglat cu slujbe în domeniul serviciilor – de la vînzătoare și ospătăriță la responsabilă de magazine –, în cel al jurnalismului – la început, general, social și de investigație –, în cel al învățămîntului – profesoară de literatură universală, apoi de engleză; de curînd, am ținut și un seminar de antropologie culturală – în domeniul cultural –, m-am ocupat cu PR, management și jurnalism cultural. De șase ani încoace, am ales să rămîn în domeniul editorial – mai întîi, ca jurnalist literar, iar de doi ani și puțin, și ca editoare. Îmi place să cred că putem schimba ceva (în bine) în lumea în care trăim, într-o oricît de mică măsură. Sînt o optimistă incurabilă în ceea ce privește universul înconjurător și o negativistă în ceea ce mă privește. Singura certitudine pe care o am este, vorba aceea înțeleaptă, că am enorm de multe de învățat (și mă bucur de asta aproape inimaginabil de mult). Altfel, nu cred în oamenii cu certitudini, cei care dețin adevăruri absolute, cei care nu se îndoiesc la fiecare pas de ceea ce fac, cei care nu sînt egali cu ei înșiși. Iar singurul lucru pe care-l regret cu adevărat e că n-am umor. Încerc permanent să înțeleg lumea în care trăiesc și pe cei pe care-i întîlnesc zilnic și să fiu cea mai bună variantă posibilă a mea din fiecare moment.

C.T.: Cum a apărut colecția de proză pe care o coordonezi la Nemira?

E.B.: „n’autor” a apărut în primul și-n primul rînd datorită inițiativei Anei Nicolau, directorul general al editurii, care și-a dorit să susțină producția locală de calitate, să investească (și mai mult) în ea, și-a asumat misiunea de a o readuce în prim-plan. E (și) o chestiune de responsabilitate, dacă vreți. Ana mi-a propus, așadar, să coordonez colecția de proză autohtonă. Așa se face că, în iunie 2017, am preluat portofoliul de autori români de la Nemira. Am început să-i schițăm o direcție editorială, să alegem un nume pentru colecție, o identitate vizuală, să stabilim un plan editorial. Colecția a fost lansată în aprilie 2018. Până acum, au apărut 12 volume, cărora li se vor mai adăuga încă două pînă la finalul anului. S-a format deja o comunitate frumoasă de n’autori (permiteți-mi să-i numesc rapid, în ordinea publicării: Cristina Andrei, Oleg Garaz, Ion Pleșa, Gabriel Gafița, Raluca Nagy, Goran Mrakici, Irina Georgescu Groza, Cristian Englert, Marian Coman, Horea Sibișteanu, Dan Ivan, Doru Preda), dar și de cititori, s-a scris destul de mult despre cărțile colecției, unele dintre ele au fost și premiate, scriitorii lor au fost invitați la diverse evenimente ș.a.m.d.

C.T.: Ești printre criticii „la zi” cu ultimele apariții. Cînd ai timp de toate?

E.B.: Nu îndrăznesc să mă gîndesc la mine ca la un „critic”, mi se pare mult prea mult. Sînt, mai degrabă, bookaholica de la începutul conversației noastre. Indiferent de „etichete”, însă, răspunsul ar fi că timp nu este niciodată, îl creez, îl fur. Nu am momente libere (de pildă, vara asta nu mi-am luat concediu, iar în week-end-uri lucrez adesea), nu ajung să mă plictisesc niciodată, nu trasez nici o linie clară între viața personală și cea profesională – sînt tot ceea ce fac. Altfel, nu sînt cunoscută pentru excelenta mea gestionare a timpului, drept să vă spun, deși fac eforturi considerabile în direcția asta – îmi organizez în calendar sarcinile zilnice, prioritățile, întîlnirile, evenimentele, deplasările etc. și chiar încerc să mă țin de ele.

C.T.: Trei cărți de proză apărute în acest an pe care n-ar trebui să le ratez.

E.B.: Nu voi încerca să trag spuza pe turta mea în nici un fel. Aleg trei cărți de proză străină: Dacă Strada Beale ar putea vorbi, de James Baldwin (trad. Elena Marcu, Black Button Books), Melmoth, de Sarah Perry (trad. Ioana Văcărescu, Ed. Nemira), Mașinării ca mine, de Ian McEwan (trad. Dan Croitoru, Ed. Polirom).

C.T.: Și trei de poezie.

E.B.. Să fie românești, de data aceasta: Berlin, de Krista Szöcs (Ed. Nemira), Uau, de Dan Sociu (Ed. Polirom), Thanato Hotel, de Livia Ștefan (Casa de editură Max Blecher).

C.T.: Cinci critici în care ai încredere și de ce.

E.B.: În ordine alfabetică, îi numesc pe cei pe care i-am citit (sau ascultat) cel mai des în ultima vreme: Adriana Babeți, Adriana Bittel, Cosmin Ciotloș, Mihai Iovănel, Bogdan-Alexandru Stănescu. Explicația e simplă: îmi place cum scriu – nu e nimic scorțos în cronicile lor –, cum își argumentează opiniile – chiar dacă nu sînt mereu de acord cu „verdictul” lor –, mi se pare că n-au parti-pris-uri (sau, cel puțin, nu transpar în ceea ce scriu), sînt verticali. Sigur, am fost condiționată numeric, altfel m-aș fi întins mai mult, mai sînt critici de aceeași factură, chiar și oameni care evită eticheta de „critici”, bloggeri și cititori profesioniști, pe care-i citesc frecvent și în ale căror gusturi mă încred (printre care și dumneavoastră, și Laura Câlțea, dacă ar fi să mai dau doar două exemple).

C.T.: Ce are și ce-i lipsește literaturii române?

E.B.: Succint, să nu abuzez de atenția dumneavoastră, literatura română are un potențial uriaș: sînt scriitori foarte buni, care au subiecte universale, cu ingredientele acelea care le fac unice, e loc suficient de dezvoltare. Îi lipsesc cititori și un cadru formal care s-o ajute să crească (prin „formal” vreau să spun public, legal, administrativ, financiar etc.). Și nu i-ar strica deloc și măcar un pic de solidaritate. Nu-mi plac deloc lamentările și refrenele care circulă neîntrerupt în spațiul românesc legate de acest lucru, mai ales pentru că rămîn doar la stadiul acesta, de discuții.

C.T.: Ce ți-ai dori de la peștișorul de aur?

E.B.: În momentul acesta, mi-aș dori ca peștișorul de aur să ne facă să ne trezim (un pic mai mult), să ne suflecăm mînecile și să punem mîna să construim o țară (măcar cît de cît) normală. Dacă-i rămîne apoi încă puțină magie în coadă, să mă ajute să devină „n’autor” ce visez să devin. Și să-mi dea cîteva ore în plus pe zi, să apuc să citesc mai mult – dacă-mi este permisă și clasica a treia dorință.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Cinci ani de singurătate

    12 noiembrie 2019

    “Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece […]

  • Barna, puntea suspinelor

    12 noiembrie 2019

    USR, alături de PLUS, părea să se poată transforma într-un partid important. Nu atât de important încât să conducă, prea curând, singur, dar suficient de important încât să înceapă să […]

  • Cum am ratat eu scaunul cu patru picioare de la Cotroceni

    5 noiembrie 2019

    După ce ani de zile și-a înmuiat batistuţa de la piept într-o esență de patchouli extrasă din brînza neaoșă de burduf, naţionalistul de operetă Rareș Bogdan și-a imaginat că țara […]

  • Președintele pe care l-am pierdut

    5 noiembrie 2019

    Așa sînt mereu zilele dinainte: însorite și nepăsătoare. Nimic nu arată că ne confruntăm cu involuția speciei prezidențiale și cu abisul celor cinci ani care vin gata irosiți. Să ni-l […]

  • O șansă istorică

    5 noiembrie 2019

    A fost nevoie de 30 de ani pentru ca Ludovic Orban să primească și el o șansă reală în politica mare. Chiar dacă, de-a lungul vremii, șanse a mai avut, […]