Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

EMA STERE:  „Dacă faci o greşeală, dacă nu ţi-ai făcut lecţiile, eşti prins imediat”

Zoom EMA STERE:  „Dacă faci o greşeală, dacă nu ţi-ai făcut lecţiile, eşti prins imediat”

De luni pînă vineri, Ema Stere stă de vorbă  săptămînal, pe la ora prînzului, cu cîte o celebritate a culturii autohtone, la Radio România Cultural. Are în palmares scriitori, muzicieni, oameni de teatru și din artele plastice. Voce stenică, întrebări totdeauna interesante și cel mai adesea provocatoare la răspunsuri care, pînă la emisiunea ei, nu li s-au pus invitaților. Merită s-o auziți!

 Cristian Teodorescu: Cum e să stai de vorbă la radio cu gloriile culturii române?

 Ema Stere: Fabulos! Mă învîrt într-o societate ideală, care include scriitori, artişti plastici, muzicieni, actori şi regizori, coregrafi, dar şi sociologi, editori, jurnalişti, critici literari… cei mai interesanţi oameni din ţara asta. Nu mă plictisesc niciodată. Jurnalistul cultural are şansa să întîlnească personalităţi care vor intra – sau au intrat deja – în manuale şi istorii ale artei, literaturii etc. Nu trebuie să paralizeze de emoţie, nici să-şi uite bunele maniere. Nici să facă pe deşteptul, nici să vină nepregătit. Există un punct de echilibru pe care ţi-l găseşti în timp.

C.T.: Cine acceptă, cine refuză?

E.S.: Refuzurile sînt foarte rare. Persoane dintre cele mai ocupate îşi dau peste cap programul ca să vină la noi. Se amînă ori se scurtează călătorii în străinătate, vacanţe, vizite la părinţi, se iau concedii fără plată… Motivul e că Radio România Cultural este o instituţie iubită, respectată şi care ajunge la amatorii de cultură din toată ţara. Prin Internet, sîntem ascultaţi şi de românii plecaţi în alte ţări. Pentru mulţi, sîntem principala sursă de informare culturală. Cum să refuzi să vii?

C.T.: În emisiunea ta, Vorba de cultură, te întîlneşti cu scriitori pe care-i iei la întrebări timp de o săptămînă. Adică, mai precis, de luni pînă vineri. Cum de-i faci pe invitații tăi să spună lucruri noi pînă în ultima zi?

E.S.: Formatul emisiunii – pe care o realizez împreună sau alternativ cu Attila Vizauer – e foarte special, pare dificil, dar nu e. Pe lîngă documentarea prealabilă, care trebuie să fie cît mai riguroasă, petrec o săptămînă imersată în opera invitatului meu. Îi citesc/recitesc cărţile, dacă e scriitor. Îi vizitez atelierul şi îi studiez cataloagele expoziţiilor trecute, la MNAC, dacă e artist plastic. Dacă e muzician, îi ascult înregistrările şi citesc cronici. Văd spectacole de teatru şi de dans, filme. Pătrund cu vitejie în zone noi pentru mine: sociologie, psihologie, ştiinţele educaţiei. În final, nu ajung să am o listă de întrebări – nici măcar o  singură întrebare –, dar pot să fac nişte legături, să formulez temele şi preocupările invitatului meu, să văd unde şi cum şi în ce măsură ele s-au schimbat, în timp.

Conversaţia, în sine, seamănă cu un dans. Trebuie să te adaptezi mişcărilor celuilalt. Emisiunea nu e despre mine, e despre omul de lîngă mine; e foarte important să îl pun în lumină. Fiecare vrea să transmită altceva. De exemplu, unii îşi povestesc cu plăcere viaţa personală. Alţii, nu. Ar fi o prostie din partea mea să îi împing spre mai ştiu eu ce dezvăluiri scandaloase – cui i-ar folosi? Ca să dansăm în continuare, trebuie să fim în acelaşi tempo.

C.T.: Cam cîtă audienţă crezi că are emisiunea ta?

E.S.: Radio România Cultural este un post de nişă. În raport cu audienţa postului, Vorba de cultură a stat întotdeauna bine şi extrem de bine.

C.T.: La radio, muzică sau vorbe de cultură?

E.S.: Eu, una, ascult mai ales talk radio, adică emisiuni vorbite: talk-show-uri, podcast-uri, teatru radiofonic. Muzică clasică, de obicei. Mai rar: ceva rock, ceva jazz, anumite specii de muzică pop. Aş spune că depinde de context, dar Recviemul lui Mozart merge şi la plajă, verificaţi! Sigur că există un public pentru fiecare stil de radio sub soare. Ascult multe posturi străine şi unele mi se par de-a dreptul bizare. Totuşi, ele rezistă: înseamnă că răspund unor aşteptări. La Londra, Crime Radio difuzează seriale cu detectivi şi spioni de prin anii 1940-50; la Roma, sînt posturi diferite pentru cine preferă muzica anilor ’50 sau ’60 sau ’70 sau ’80 sau ’90 etc. Am foarte multe exemple – uneori mă întreb dacă nu cumva viitorul aparţine nişelor.

C.T.: Cum poate fi un om de radio mai interesant decît un confrate de televiziune?

E.S.: Nu cred că omul e mai interesant, ci mediul. Radioul are căldură, are energie, e un spaţiu foarte liber. Ca moştenitor direct al „tobei tribale” (vezi Marshall McLuhan), e mai apropiat de publicul lui şi inspiră mai multă încredere/dragoste decît televiziunea. Primim scrisori şi felicitări de sărbători, din cînd în cînd flori, iar cîte un ascultător mai tenace vine să ne cunoască personal. E frumos, e măgulitor. Reversul medaliei e că şi exigenţele sînt proporţionale. Dacă faci o greşeală, dacă nu ţi-ai făcut lecţiile, eşti prins imediat. Dacă se modifică formatul unei emisiuni, sigur vor exista nemulţumiţi. Dacă invitatul spune (sau a spus cîndva, în cu totul alt context) ceva riscant, cineva îşi aminteşte şi ia atitudine. Altfel, în studioul nostru de emisie se creează o intimitate specială. Nu avem reflectoare în ochi, nu contează cum ne stă părul. Singura grijă este să vorbim corect, să pronunţăm cum trebuie nume străine, să ne încheiem, pe cît posibil, frazele. Cel mai important, să fim normali. Prima lecţie pe care am primit-o, cînd m-am aşezat în faţa microfonului, a fost: „Zîmbetul se aude, să ştii!”.

C.T.: Cui se adresează emisiunea ta de la ora prînzului?

E.S.: La ora prînzului, emisiunea Vorba de cultură este ascultată în birouri, bucătării şi maşini prinse în trafic, în ateliere de artişti. La căşti, în transportul în comun. Pe net, în ţări în care e cu totul altă oră, la cafeaua de dimineaţă. Un tînăr domn ne-a trimis odată un filmuleţ pe care îl făcuse cu telefonul: urca pe munte şi asculta Vorba de cultură. Avem un nucleu dur de fani şi persoane care ne urmăresc doar dacă îi interesează un anumit invitat. E perfect normal. După multă vreme – uneori, după cîţiva ani – cineva îmi spune: „Vai, ce mi-au plăcut emisiunile cu (de exemplu) Mircea Albulescu!”. Şi îşi aminteşte, în detaliu, o istorie spusă de persoana respectivă. Am colegi care îşi strîng interviurile şi emisiunile în cărţi, fiindcă nu vor să se piardă. Au dreptate. Vocile se păstrează în memorie mai bine decît imaginile, uneori. Şi eu îmi amintesc de o emisiune a Monicăi Lovinescu la Europa Liberă, aveam vreo 14 ani. Era vorba despre un scriitor britanic, care tocmai luase toate premiile literare cu putinţă: Julian Barnes. Iar cartea era Papagalul lui Flaubert. Am plîns cu lacrimi adevărate. Cum o să găsesc eu, în România lui Ceauşescu, cartea lui Barnes? Cea mai deşteaptă, cea mai minunată, cea mai inaccesibilă carte din lume? Au mai trecut ceva ani, plus o revoluţie, şi am găsit-o.

C.T.: Simți nevoia să aerisești studioul după întîlnirea cu vreo glorie a culturii noastre?

E.S.: Nu, fiindcă îmi aleg singură invitaţii. Mi s-a întîmplat, dimpotrivă, să intru în prietenii îndelungate şi fericite, cu unii dintre ei. Oricum, ca regulă generală, jurnalistul nu are ce căuta în mijlocul conflictelor de breaslă. Poţi să le observi, să le consemnezi, evident îţi formezi o părere, dar nu te apuci să militezi pentru vreuna din tabere. Pur şi simplu, nu e treaba ta.

C.T.: Ca una care are de-a face cu oameni mai mult sau mai puțin glorioși, cum ai defini gloria, din afară?

E.S.: Trăim vremuri superficiale. Majoritatea gloriilor culturii române sînt rareori recunoscute pe stradă şi pot folosi în linişte metroul. Oameni cu o operă uimitoare au o notorietate mult mai mică decît ar trebui. Totuşi, asupra cunoscătorilor, ei exercită o fascinaţie extraordinară. Nora Iuga e un star pentru cititori şi Aurel Vlad, pentru cei care merg la expoziţii. Orice copil care merge cu vioara sub braţ speră să ajungă Alexandru Tomescu. Nu cred că e puţin. Să mai observăm şi că gloria vine rareori din senin. Nu mă apuc să dau citate motivaţionale, dar în general e vorba de muncă, răbdare, capacitatea de a învăţa din propriile greşeli şi aşa mai departe. Sper ca ascultătorii să reţină şi asta, din emisiunile noastre.

C.T.: Apropo, de ce scrii proză?

E.S.: Îmi rămîn cuvinte, îmi rămîn idei.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • În căutarea țăranului pierdut

    18 februarie 2020

    Prin anii ’90, șoseaua dintre Craiova si Calafat purta la gît în plină iarnă salbe de potîrnichi și de prepelițe, care spre a nu fi detectate pe cîmpul înzăpezit de […]

  • Instinct primar

    18 februarie 2020

    Partidele bătrîne se închină la chipul cioplit al primarului. Și PSD, și PNL se prosternează la picioarele acestei divinități păgîne. Au primari mulți pe care vor să-i păstreze fiindcă fără […]

  • Cine suntem, ce mai vrem

    18 februarie 2020

    „Să se știe cine suntem și ce vrem“, spunea Ion Iliescu în decembrie 1989 despre necesitatea unei comunicări cu ambasada Uniunii Sovietice. Desigur, sovieticii știau destul de bine și cine […]

  • Ludovic autorăstignit a doua oară

    11 februarie 2020

    După ce a fost bătut la școală de niște derbedei, elevul conștiincios Ludovic Orban, sfătuit de domnul diriginte, a decis să-și dea singur palme în fața clasei dacă împricinații refuză […]

  • Războaiele care ne-au prostit

    11 februarie 2020

    Cînd vine vorba despre înapoierea României, două tabere duc greul bătăliei. Una susține că sîntem ținuți pe loc de corupție. Cealaltă e de părere că sîntem victima conspirației internaționale. În […]