Emil Ionescu: De la “Nu – drept natural al omului” la “OMG – un moft”

Despre inimă și limbă în cuvintele de dragoste, Nu și OMG cu profesorul universitar Emil Ionescu de la Litere, București.

Reporter: Vin din inimă cuvintele de dragoste?

Emil Ionescu: Ca să fac un joc de cuvinte ieftin, cuvintele de dragoste (ca de altfel toate cuvintele ce denumesc sentimente) nu vin din inimă, ci din limbă. Din inimă (dacă ăla o fi sediul exact al dragostei) vin numai sentimentele pe care le trăim. Vorbim în mod curent despre dragostea lui Gigi, a Lenuței etc. Dar nu băgăm de seamă că în fiecare caz ne referim la o experiență unică și profund privată în sensul că nimeni (și deci nici vorbitorul) nu poate experimenta ceea ce se denumește prin „dragostea lui X”, în afară, desigur, de X însuși. Cine ne permite atunci această ipocrizie? Evident, limba, care socializează totul.

Rep.: Ce e spectaculos în negație?

E.I.: În primul rînd, spectaculos este faptul că negația este universală. Nu e limbă a pămîntului care să nu o conțină. Asta pare să însemne că înaintea tuturor filosofiilor și sistemelor politice, înaintea tuturor preceptelor de comportament social, dreptul de a spune „nu” ți-l dă limba și este pare-se un drept natural. Nu întîmplător deci dictaturile se ciocnesc de negație în diverse feluri (Ceaușescu propunea cîndva, mai în glumă, mai în serios, să nu mai întrebuințăm expresia „nu se poate”. Firește îndemnul era pentru supuși nu pentru autorități.) În al doilea rînd, spectaculos este faptul că, în vreme ce afirmația este mai mult sau mai puțin simplă, negația poate avea forme extraordinar de diverse în limbile lumii. În română e de ajuns să îl pui pe „nu” înaintea lui „plouă” și să obții negația corespunzătoare. Gîndește-te însă că puteam vorbi o limbă în care negația se schimba odată cu persoana verbului. Sau că ea era un fel de prefix (lingviștii îi spun infix) care se intercalează în interiorul verbului. Și așa mai departe. Cînd vezi în cîte feluri pot exprima limbile lumii negația, ești asemenea celui care intră într-o uriașă grădină botanică unde poți admira cele mai exotice plante… În al treilea rînd, negația este spectaculoasă pentru că uneori n-o vedem, dar știm că e acolo, îi simțim efectele. Trecem pe lîngă astfel de minuni ori de cîte ori îl folosim pe „numai” într-o afirmație: „Numai Ion a venit”, de exemplu. Ceea ce e fascinant este că propoziția asta, formal afirmativă (nu conține nici un „nu”), e de fapt negativă. Îți dai seama de asta cînd o negi – de pildă, spunînd „Nu este adevărat că numai Ion a venit”. Negația aceasta îți dă o afirmație „Au mai venit și alții”. Dar cum ai putea obține o afirmație negînd o propoziție dacă propoziția negată nu e ea însăși negativă?

Rep.: HPSG este OMG?

E.I.: Nu, nu e. HPSG este o abreviere cu circulație in comunitatea lingvistică internatională. Este o abreviere necesară, pentru că altfel numele ar fi prea lung. OMG e însă un moft. Îmi displace genul ăsta de abrevieri pentru că el exprimă o exclamație, deci este un fapt de oralitate pus în formă scrisă. Amestecăm astfel registrele limbii, iar asta denotă lipsă de cultură lingvistică. Primul semn de precaritate în comunicare e amestecul registrelor. Să nu mi se spună că asta facilitează rapiditatea în exprimare căci în scris nu poți fi rapid ca în vorbire.