Pe 12 februarie 2018, “proiectul de lege privind unele măsuri necesare pentru implementarea operațiunilor petroliere de către titularii de acorduri petroliere referitoare la perimetre petroliere off-shore”, cunoscut și drept “Legea Off-shore”, este adoptat de Senatul României, cu 85 de voturi pentru, 0 voturi împotrivă și 17 abțineri. Formula adoptată de Senat la acea dată este una extrem de favorabilă concesionarilor de perimetre petrolifere de pe platoul continental al Mării Negre, aceștia plătind redevențele hilar de mici fixate în 2004 și cam atât, ba mai primind și asigurări suplimentare că lucrurile nu se vor schimba pe toată durata exploatării.
Cititorii noștri cunosc, probabil,
din textele ultimului an, epopeea acestei legi. În momentul în care concesionarii au început să preseze (în luna mai) pentru ca și Camera Deputaților să adopte aceeșai formă favorabilă lor a legii, a început, de fapt, dezbaterea publică. Semidezbaterea publică, ținută în viață de către Cațavencii și România Curată. Pe 9 iulie, legea a fost votată în Cameră, cu niște modificări de ultimă oră, aduse de către PSD, modificări ce favorizau, prima dată în trei decenii, statul român și nu-i mai favorizau pe concesionari/investitori. În sfârșit, după acest vot, explodează și media, cea care încercase să țină dezbaterea sub preș. Nu e bine, desigur. Ne pleacă investitorii, desigur. România pierde încercând să câștige, desigur.
Președintele Iohannis
retrimite legea în Parlament, pentru reexaminare, din motive insuficient explicate. Motivele reale se regăsesc, probabil, în stenogramele întâlnirilor dintre președinte și reprezentanții marilor companii cu interese în exploatarea gazelor și a petrolului din Marea Neagră.
Bun, legea revine în Parlament, Parlamentul revine din vacanță, legea este discutată rapid în Senat și, fără nici o surpriză, este iar readusă la o formă favorabilă concesionarilor, dându-și concursul în acest sens atât membrii PSD, cât și cei ai ALDE. Forma favorabilă concesionarilor și defavorabilă României trece, pe 24 septembrie, cu 81 de voturi pentru, 19 împotrivă și 15 abțineri. După care legea ajunge iar în Cameră, unde, în comisii, sub ochiul vigilent al concesionarilor, este readusă la o formă favorabilă României. Concesionarii se enervează și pleacă din sală, amenințând iar cu retragerea investițiilor. De data aceasta, ALDE se urcă pe față în barca ce duce concesionarii spre platformele din Marea Neagră și dă de pământ cu legea, spunând că nu e bine și că pierdem. Iar explodează media care până atunci tăcuse. Deh, vaporii de petrol și gaze din jurul donațiilor sau sponsorizărilor se aprind ușor.
Din acel moment, legea este blocată,
urmând a se stabili un moment propice pentru negocieri. Vosganian și Gerea, din partea ALDE, au contestat violent prevederile legii, invocând tot felul de argumente care mai de care mai friabile. Tăriceanu, care reușise, până atunci, să se țină departe de subiect, intervine și el, fără a clarifica lucrurile, dar spunând că e nevoie de mai multe studii, informații, păreri. Când legea trecuse prin Senat ca prin camembert, studiile nu fuseseră necesare, informațiile nici atât, părerile fiind inutile, mai ales dacă ele nu serveau interesele concesionarilor.
Luni, 15 octombrie 2018,
Călin Popescu Tăriceanu este ambuscat de presă și i se smulge o declarație curajoasă despre Legea Off-shore. Astfel, îmbârlingând-o pe după sondă, vorbind despre România care devine furnizor de securitate energetică bla-bla-bla, Tăriceanu lovește decisiv: profitul obținut din explorarea (? – n.n.) și exploatarea resurselor din Marea Neagră trebuie împărțit jumi-juma între România și concesionari.
Tare, nu? Nimeni, până acum, nu a fost atât de radical. S-au propus impozitări în crescendo, în funcție de volumul resurselor vândute, s-au propus multe, inclusiv reducerea plafonului de deductibilitate, dar împărțirea profitului în jumătate nu a propus nimeni. Gata, e momentul să ieșim în piață (după declararea anterioară a manifestației, conform legii) și să cerem beatificarea patriotului Tăriceanu, ridicarea unei statui care să-l înfățișeze în toată splendoarea sa și, mai ales, alegerea sa ca președinte al României.
Sau…
Declarația lui Tăriceanu
este, de fapt, o mare perdea de fum. Împărțirea profitului în cote egale între concesionari și statul român sună nemaipomenit, dar poate însemna că, în realitate, câștigăm și mai puțin decât dacă ne-am mulțumi cu redevențele alea de trei lei.
Cei care nu s-au născut cu o zi înainte de declarația domnului Tăriceanu sau chiar în ziua respectivei declarații știu că profitul, mai ales cel realizat de către o companie multinațională în România, este o chestie relativă. Dacă ne uităm la istoria ultimilor 29 de ani, avem suficiente exemple la îndemână din care aflăm că multinaționalele, în general, nu fac profit în România. Pentru că, de fapt, îl externalizează în diverse forme. Exact asta s-ar întâmpla și cu “profitul” din exploatarea gazelor și a petrolului din Marea Neagră. Companiile ar avea atât de multe “cheltuieli”, încât ar părea că vin cu bani de acasă și că ne fac un favor extrăgând resursele. Ce profit? Bine că nu ne pun să fim părtași la pierderi…
Domnule Tăriceanu, ca încercare a fost frumoasă. Ca intenție, scandaloasă. Rămâne să vedem cum e cu finalizarea.
Care profit? O sa zica ca de fapt sunt in paguba, si ca stau aici doar de dragul faunei si florei Marii Negre, care vor cunoaste o inmultire deosebita gratie pilonilor platformelor de foraj.