Este Elena Udrea pionul otrăvit din tabăra PDL?

Mai ţineţi minte care a fost prima declaraţie a Elenei Udrea după câştigarea alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012? „Trebuie să ne întoarcem la brand-ul PDL, la culoarea portocalie“, a gângurit ea în faţa presei, pe 15 decembrie, cu aerul unei gospodine care şi-a lăsat oalele pe foc. Ca să dea şi mai multă consistenţă vrăjitorească spuselor sale, a apărut îmbrăcată într-o bluză o­ranj, asortată cu o eşarfă în aceeaşi nuanţă. „Vedeţi“, le-a zis ea jurnaliş­tilor cu mintea împrăştiată, „m-am îmbrăcat iar în portocaliu.“ Iarăşi în portocaliu, pentru că de ce?

Pen’ că acelaşi fost preşedintele al PDL Bucureşti, Elena Udrea, explica, în iunie trecut, decizia de a alege verdele drept culoare de campanie a democrat-liberalilor pentru alegerile locale din Capitală. „Am fost de părere că, la un moment dat, un brand poate să obosească“, a gângurit Udrea extrem de implicată, cu aerul unei dive pe care o scot nurii afară din casă, „depinde şi de context, şi atunci poţi să faci o schimbare de culoare.“ Apoi a scăldat-o şi a trecut într-un registru eco, de Animal Planet: „Vrem să venim cu o culoare proaspătă, verdele este o culoare modernă, care prinde foarte bine. Îmi inspiră prospeţime, tinereţe, forţă, speranţă, înnoire, grijă pentru mediu. Este o culoare luminoasă care arată deschiderea pe care noi o avem pentru bucureşteni, este o culoare caldă, prietenoasă“. Nimeni n-a evaluat lipsa de experienţă de specialist în marketing electoral a Elenei Udrea, dar partidul s-a luat buluc după ea, ca după oaia care a apucat să cadă în prăpastie. Electoratul i-a taxat pe pedelişti, tinereşte, forţos, înnoitor. Or, conform opiniei experţilor în campanii electorale, procente semnificative piedute de PDL s-au datorat şi schimbării peste noapte a brand-ului portocaliu, încât unii se întreabă dacă nu cumva U­drea este angajată sub un steag străin de idealurile oranj şi face jocuri dubioase, roşii sau albastre, deşi nici galbenul liberal nu-i este chiar străin.

Publicat în Cațavencii, nr. 1 (79)/2013