Cine i-a citit versurile îl recunoaște pe poetul Matei Vișniec și în piesele lui de teatru, la fel cum îi regăsește pe poet și pe dramaturg în romanele sale. În romane însă se simt și eseistul, și jurnalistul de la RFI, încît Vișniec, de-abia în ele, își rotunjește personalitatea artistică. Nu pun în tirizie mere cu pere și cu prunele de la Rădăuți, de unde se trage autorul, ca să văd care atîrnă mai greu: Vișniec poetul, dramaturgul sau romancierul? Căci chiar dacă dramaturgul a spart gheața celebrității la Paris și apoi în mai toată lumea, valoarea poetului nu e cu nimic mai prejos, iar puterea de construcție a romancierului e a unui mare talent care are parte și de o cuceritoare inteligență artistică.
Așa că mi se pare o prostie să comparăm meritata notorietate a dramaturgului cu destinul de pînă acum al poemelor și al romanelor sale. Ca valoare artistică, Vișniec mi se pare tot timpul egal cu sine însuși acolo, sus, printre cei puțini aleși, indiferent de genul literar în care scrie la un moment dat. La Cenaclul de Luni, studentul la Filosofie făcea figură aparte printre ceilalți optzeciști. Avea ceva de tînăr înțelept chinez, nimerit nu se știe cum la București, printre mai zburdalnicii săi confrați, dornici să schimbe poezia din temelii.
Pentru el, schimbarea pornea de undeva din adîncul lui, unde Vișniec sonda calm în căutarea acelui optzecist care era el și numai el. Ceea ce avea să facă și ca dramaturg, iar mai nou, ca romancier. La început, Vișniec romancierul i-a datorat multe dramaturgului și, în parabolele sale, părea un vrednic urmaș al lui Kafka. Roman după roman însă, M.V. se apropie de o formulă care-i aparține numai lui și care face acum din el unul dintre cei mai originali și mai împliniți artistic prozatori români. În de curînd apărutul Iubirile de tip pantof Iubirile de tip umbrelă…, căutările lui Vișniec ies la liman cu o carte și substanțială epic, și jucăușă literar, și realistă, și fantastică, și memorialistică, dar și de o forță extraordinară de a plimba, vorba lui Stendhal, o oglindă de-a lungul unui drum.
Cartea asta e, dacă vreți, și un roman al metamorfozelor romanului, dar fără să aibă vreo clipă plicticoșenia pretențioasă a textualismului și fără ca autorul să-i facă insistent cu ochiul cititorului ca postmodernii care vor să te convingă în permanență că sînt ca negustorii care au două registre, în afaceri. Unul, cel adevărat, pentru ei, iar celălalt, plăsmuit, pentru fisc. Vișniec pornește de la presupunerea că cititorul a fumat toate aceste trucuri. De aceea își începe romanul simplu, povestind o moarte și o înmormîntare într-un sat din România, de acum multe zeci de ani, cînd localnicii, fără să știe, erau în armonie cu cosmosul, amestecînd înmormîntarea unui tînăr cu nunta de care el n-a avut parte.
Aici se află sămînța cărții și de aici crește copacul ei care acoperă treptat cu crengile lui întreaga lume.
În ce relație ne mai aflăm, indiferent unde ne-am găsi, cu cosmosul și cu alternativa sa, haosul? Nu mă îndur să vă dezvălui cum e cu iubirile de tip pantof și cu iubirile de tip umbrelă, care ne deosebesc, dar ne și apropie. Regăsesc în această fermecătoare metaforă complicata simplitate a tînărului Matei Vișniec, cel venit de la Rădăuți la București, și care se minuna atunci cît de mare e lumea, și Vișniec, cel de azi, care după ce a străbătut lumea în lung și-n lat, a descoperit cît e de mică, atunci cînd călătorești cu gîndul.
Matei Vișniec, Iubirile de tip pantof Iubirile de tip umbrelă…, Editura Cartea Românească, 2016.
