Am fost în public la Românii au talent, să susțin un prieten, și am descoperit o chestie. Aparent, românii rîd la repetiția unor cuvinte. O dată la maximum 14 secunde, Smiley sau Pavel Bartoș spunea “Cu fuiorul” și toată lumea rîdea. Uneori aveau un fuior mic. Alteori unul mare, pe care îl tot plimbau prin dreptul camerei. Dacă aș fi băut un vîrf de țuică de fiecare dată cînd s-a zis “fuior”, aș fi fost mort în primele cinci minute ale emisiunii. Au și un imn al fuiorului. Se pare că totul a pornit de la o fază pe care nu am văzut-o și nu o găsesc nicăieri. Nici măcar nu se face o glumă. Doar se aduce aminte de un fuior care probabil o fi fost hazliu cîndva. Și toată lumea rîde cînd aude “fuior”. Fix cum saliva cîinele lui Pavlov. Ha-ha-ha, ce amuzant, a zis fuior a 14.543-a oară! Acum e și mai amuzant, că dansează cu un fuior de trei metri! Cineva să mă împuște în cap pentru că creierul meu nu poate procesa atîta umor!
Mă întreb cine e băiatul ăla care le scrie scenariul. Cine e acel suflet rătăcit care a găsit în fuior răspunsul la toate problemele lui creative. Cum stă el în creierul nopții și se gîndește “OK, deci îi avem pe Smiley și Bartoș. Și trebuie să spună ceva despre niște cîini care se învîrt. Cum naiba introduc niște oameni pe scenă niște cîini care se învîrt? Știu! Cum ar fi să se frece amîndoi pe sfîrcuri cu un fuior și să grohăie extaziați melodia cu fuiorul? Sigur o să rîdă toată lumea, pentru că fuior, fuior, fuior!”. Serios, cineva să-i ia tastatura din față băiatului și să-i pună o cutie de diazepam.
Trist e că sînt sigur că băiatul cîștigă bine. Așa își justifică el existența la prima rază a dimineții, cînd vede că mai are două ore pînă cînd trebuie să predea scenariul și din 12 pagini a scris doar două. Își spune că face bani și asta contează. Nu îi pasă lui că fuiorul se strecoară ca un cancer în fiecare propoziție scrisă de el. Și probabil, dacă citește textul ăsta, o să se gîndească că părerea mea e irelevantă. Pentru că sigur cîștig mai puțin decît el. Pentru că sînt prost și înșir idei coerente, în loc să aleg o frază la întîmplare, gen “Cu banana și manșonul”, și să o folosesc ca semn de punctuație atunci cînd oamenii se uită în gura mea și nu am nimic de spus.
Probabil nimănui nu-i pasă. Regizorul nici nu citește ce scrie băiatul, că e presat de timp, Smiley și Bartoș citesc de pe prompter fără să proceseze, jucînd Solitaire în gînd și rîsul ăla de harpie care se aude după “fuior” e doar al babelor plătite să aplaude. Iar oamenii de acasă nici nu-l mai aud. Cum nu mai aud bormașina vecinului și picuratul robinetului de la baie. E doar zgomotul de fond al emisiunii lor de uitat la săraci cum sînt forțați să aibă emoții. La fel de ușor de ignorat ca orice altă neplăcere mică a vieții. Ca reumatismul.
„[…] mai are două ore pînă cînd trebuie să predea scenariul și din 12 pagini a scris doar două.”
Simt cumva o dâră de amintiri neplăcute aici? 😀