Facerea de legi și facerea de programe pentru computere par niște chestii atât de complicate încât oamenii de rând nu le pot pricepe. Și, parțial, e adevărat. Dar, dacă ne gândim că nici Hammurabi și nici sfătuitorii lui nu făcuseră dreptul nici la Sorbona, nici în Ivy League și nici cu Molcuț, poate ne mai dăm și nouă, celor ce nu suntem Dottore în drept, șansa de a pricepe legi și a observa de ce acestea sunt imperfecte.
Comparația făcută, cândva, de un șef de mare companie producătoare de automobile între mașini și software ar putea fi aplicată și legilor. Atunci când, în secolul XXI, cumperi un automobil, te aștepți ca el să funcționeze perfect, de la prima cheie. Nu la fel se întâmplă și cu software-ul. Până când un soft sau o aplicație să funcționeze în parametrii optimi e nevoie, uneori la doar câteva zile de la lansare, de update-uri, de adăugiri și modficări. Pentru că, ne explică producătorii, nu te poți gândi din prima la toate aspectele și pentru că e uman să mai existe și scăpări. Un producător auto care o dă în bară cu un proiect nu are posibilitatea de a trimite utilizatorilor un update online pentru rezervorul de benzină, pentru frâne sau pentru orice eroare majoră a făcut. Dacă un producător auto o comite, până când recheamă mașinile bulite în fabrică pot muri oameni. Producătorii de soft-uri nu au problema asta, dar o au producătorii de legi. Căci producătorii de legi, legiuitorii, sunt cam ca producătorii de software atunci când lansează ceva pe piață, lăsând, cu sau fără voie, grămezi de scăpări în produs. În schimb, atunci când e vorba de remedierea problemelor, sunt ca producătorii auto: n-o pot face online și, în procesul îndelungat care este modificarea legii, se pot distruge vieți.
O astfel de lege, de exemplu, este legea după care funcționează Agenția Națională de Integritate, apărută în timpul ministeriatului la Justiție al Monicăi Macovei.
În primul rând, legea ANI, din 2007, a venit să dubleze legi deja existente (Legea 161/2003, statutul aleșilor locali, statutul funcționarilor publici, statutul magistraților). Aceste legi erau extrem de clare (mai ales 161/2003) și făcute ca parte a procesului de integrare în UE a României. Aici erau specificate cu maximă acuratețe situațiile de incompatibilitate, de conflict de interese și așa mai departe în care ar fi putut intra aleșii, funcționarii publici și magistrații. Ei, nu, a fost nevoie și de înființarea ANI, ca să… Ca să nu se știe exact ce. Căci ANI nu a făcut decât să dubleze atribuțiile altor instituții și persoane, apărând ca o instituție parajudiciară, fără puteri reale, folosită adeseori drept mijloc de presiune asupra unor politicieni. ANI are, în cei 11 ani de existență, atâtea eșecuri, încât nici nu mai merită numărate. A interpretat de atâtea ori în mod eronat legile, declarând incompatibili primari, parlamentari și miniștri care s-au exonerat în instanță, încât din ceea ce se dorea a fi o instituție de elită, ANI a devenit o certitudine pentru absolvenții de Drept la privat care caută un loc de muncă bine plătit la stat.
Dar, dincolo de toate, marea lacună din legea ANI și din celelalte legi de care se folosește instituția este constituită de neclaritatea referitoare la legalitatea actelor întocmite de incompatibili. Principiile de drept spun că un act emis de cineva aflat ilegal în postura de a emite actul respectiv trebuie să fie un act nul. Or, ANI reacționează uneori la trei-patru-cinci ani de când ținta intră în situația de incompatibilitate. Dacă ținta este un primar, în cinci ani acesta semnează mii de documente care, în mod normal, ar trebui declarate nule. Dar nu sunt. Și, uite-așa, ANI nu e decât o jucărie inutilă, cu buget generos, creată ca decorație în pieptul unei doamne care, spre deosebite de IT-iști, n-are nici măcar bunul-simț de a recunoaște că produsul său delabrat are mare nevoie de update-uri.
Da si nu prea. Ca si la soft depinde. Daca e vorba de avionica/control trafic aerian sau in domeniul medical (RMN, etc) te cam poate costa viata.