Scriitor. Coscenarist la Aferim!.
Reporter: Sclavul Carfin scopit atunci. În film, nevinovăție. Astăzi, am rămas c-o țigănie?
Florin Lăzărescu: Așa avem noi, românii, talentul să ne dăm cu tesla-n nevinovăție, să eliminăm ce-i bun din ecuație, apoi să ne plîngem de răul pe care-l trăim.
Rep.: De ce rămînem în țigănia românului cu romul?
F.L.: Sînt măgulit, dar mă pui în încurcătură: mă întrebi lucruri la care ar trebui să răspundă un filosof. Iar eu îs doar un povestaș. Sîntem așa cum sîntem pentru că trăim împreună. Nu există delimitări clare între etnii care trăiesc laolaltă decît în mintea noastră, uneori prea fierbinte, mă tem.
Rep.: E plin de popi în secolul al XIX-lea. De ce e plin de religie, popie și în secolul 21, în România?
F.L.: Cinic spus, pentru că asta-i „piața” la noi, pentru că există o „cerere” nemărginită de minuni în România.
Rep.: Inițierea într-o lume. A doua, cea a fiului colonel, nu este aceeași? De ce o crede tatăl mai bună pentru fiul său?
F.L.: Pentru că ăsta-i rostul taților pe lume: să se înșele că au făcut-o mai bună pentru fiii lor și să spere că aceștia o vor schimba și mai și. Așa a pățit-o și Iisus cu taică-su, precum și personajul nostru, precum și eu cu tata.
Rep.: Astăzi, ta-su i-ar fi promis facultate la Londra sau în Franța? Cum de România “se părăsește” singură?
F.L.: Dacă scoatem capul pe fereastră acum, oriunde am fi, România nu-i chiar așa pustie. Și-mi permit și-o profeție: nici nu va fi. Sînt mai mulți cei care rămîn și, uneori, pe baza celor care pleacă, sîntem puși în situația să ne justificăm. Nu-mi place să mă justific de ce-am rămas acasă, cum nici nu-mi place să-i judec pe cei care aleg să plece. Mi se pare un lucru firesc, într-o lume în care poți – din Iași, de exemplu – să ajungi mai repede la Londra cu avionul decît la București cu trenul.
Rep.: De ce inocența și păcatul sînt la fel de dulci?
F.L.: Nu știu, eu le consider mai degrabă amare. Cel puțin ăsta-i gustul, după ce-ți trece inocența și rămîi doar cu păcatul.
Rep.: Filmul luptei cu limba de secol XIX. Vorbește despre aventura asta, cîteva rătăciri ale tale…
F.L.: N-a fost chiar așa mare război, din mai multe motive. Întîi pentru că m-am născut într-un mediu unde se vorbea o română arhaică, pe care am deprins-o înainte de a merge la școală. Apoi pentru că-s filolog la bază și degrabă iubitoriu de literatură, de vorbe cu duh românesc.
Rep.: „N-ai nici boi, n-ai nici vaci, numai viața dintre craci”, sau scena shakespeariană cu craniul. De fapt, ce e viața?
F.L.: Evident, o preafrumoasă colecție de ziceri 🙂
