Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

FLORIN VLĂDICESCU: „Invidie este peste tot în lume”

Zoom FLORIN VLĂDICESCU: „Invidie este peste tot în lume”

E unul dintre românii mult mai cunoscuți în străinătate decît la ei în țară. Florin Vlădicescu e inginer și profesor universitar la noi în țară. În străinătate are uși larg deschise la cele mai acătării universități din lume și nu numai. La început însă a comis gafe peste gafe. Altfel, azi, om singuratic pentru care pierderea pisicii sale înseamnă o catastrofă.

Cristian Teodorescu: Despre mulți români școliți se spune că, atunci cînd merg în străinătate, nu știu „să relaționeze”, că ar fi cam nepoliticoși și că nu se omoară să publice în revistele internaționale de specialitate. De unde li se trag toate astea?

Florin Vlădicescu: Am ajuns la Université Pierre et Marie Curie (UPMC) în 1991, cu o bursă Tempus. Eram foarte naiv, credeam că în lumea occidentală curge numai „lapte și miere”. Curînd am realizat că lucrurile nu prea stau așa. Am început să fac gafe, plecasem cu o mentalitate complet greșită. Vă dau un exemplu banal. Nu înțelegeam cît de greu este să obții o cameră într-un campus universitar  la mijlocul anului, respectiv în aprilie 1991. Am telefonat de la București, cu trei zile înainte de plecare, profesorului Georges Alquié, care mă invitase la Paris prin Programul Tempus. Dînsul, în acel moment, era decan și nu avea timp să îmi caute cazare. Nu îmi dădeam seama de dimensiunea lucrurilor, nici nu realizam în ce hal eram cu cererea mea ridicolă. Bietul om intrase în panică, era pregătit să mă invite la el acasă pentru „dépannage”. M-a dus cu mașina lui la noua mea „locuință” în campusul universitar aferent laboratorului lui. Apoi m-a invitat împreună cu soția lui, tot profesoară la UPMC, la ei acasă, pentru cină, lucru rar în Franța. Noroc că în ultimul minut s-a eliberat o cameră în campusul universității și am avut un „respiro” ca să îmi caut o cameră la Cité Universitaire de Paris. Nu știam să mă port, vorbeam la telefon de la universitate, trimiteam corespondența personală tot pe banii lor. Am fost privit cu rezerve și aveau de ce. Mergeam singur la cantină, în timp ce colegii francezi mîncau în grupuri bazate pe afinități personale. M-au pus într-un birou cu doctoranzii, erau foarte politicoși, dar distanți. Tot din cauza stresului am mai făcut o gafă. Într-o seară am rămas destul de tîrziu în birou, tocmai descoperisem Internetul. Mi-au dat un rînd de chei, încuietoarea era foarte sofisticată, cheia era cu trei poziții în formă de stea. Spre ghinionul meu, am introdus cheia greșit și am blocat broasca. Am crezut că îmi cade cerul în cap. A doua zi dimineață, toți doctoranzii așteptau în fața ușii laboratorului. Au înlocuit încuietoarea, care era foarte scumpă. În 1992 am avut șansa să întîlnesc la Télécom Paris, una dintre cele mai prestigioase „Grandes Écoles” din Franța, un profesor deosebit, Bernard Burtschy, care m-a invitat în 1993, pentru șapte luni, ca visiting professor. Am devenit prieteni, avea multe preocupări interesante. Înființase o școală de degustări de vinuri, fiind unul dintre cei mai prestigioși specialiști din domeniu. Vizitase deja România de două ori și scrisese un articol elogios despre „meseria de oenolog” în România, care nu era de ieri, de azi, în opinia lui, datînd din Evul Mediu. Am fost reinvitat să țin cursuri de Fiabilitatea Software-ului la Télécom Paris, École des Mines, ENSTA Paris. Problema era partea financiară. Aveam pașaport românesc, cu viza de „Long séjour”, dar nu aveam permis de lucru în Franța. Universitățile au găsit soluții pentru a mă plăti. dar extrem dificil.

C.T.: Din categoria cealaltă, a românilor dezinvolți care își găsesc loc în primele rînduri în comunitatea științifică internațională, faci și tu parte. Eforturi speciale sau normalitatea bunilor profesioniști?

F.V.: Primind o „carte de vizită” de la Télécom Paris, începînd cu anul 1995 am început să fiu invitat la diverse universități de prestigiu: Danish Technical University (unde am fost angajat ca să țin un curs de Fiabilitatea Software-ului între anii 1995-2011), University of Twente (bursă acordată de către Consiliul Rectorilor din Olanda), City, University of London (am avut burse acordate de EU – COST – și UK, prin Royal Society). La ENSTA ParisTech am ținut un curs pentru rețeaua interuniversitară ATHENS între anii 2008-2013. În 1998, cu sprijinul profesorului K.T.V. Grattan, director de departament la City, University of London,  am reușit să fondăm prima catedră UNESCO de Inginerie și Comunicare Informațională din UK. Birocrația pentru a fonda o asemenea catedră UNESCO este foarte mare, în mod normal durează doi ani. Anglia tocmai decisese, în anul 1998, să revină în UNESCO, iar această catedră a fost înființată cu „viteza luminii” în două săptămîni, la intervenția baronesei Blackstone, ministrul Educației, și cu sprijinul lui Federico Mayor, Directorul General al UNESCO din aceea vreme. Astfel, Anglia a putut raporta înființarea acestei catedre (cu referința UNESCO, 347) la prima conferință mondială UNESCO (Paris, 5-9 octombrie 1998), unde am avut onoarea să fiu invitat.

C.T.: Ești prins într-o mulțime de proiecte în străinătate și în țară, călătorești mult – nu în scopuri turistice –, cum te descurci cu toate astea?

F.V.: Am călătorit destul de mult în scopuri profesionale, acum am motoarele la ralanti… Nu a fost ușor, ca român, să pătrund într-o lume științifică unde concurența este acerbă. Invidie este peste tot.

C.T.: Ți-ai luat doctoratul în 1984, fără pile și proptele. Dar se purtau și atunci doctoratele luate pe ochi frumoși (în afară de doctoratul Elenei Ceaușescu)?

F.V.: Ca să intru la doctorat am așteptat timp de cinci ani, din rațiuni binecunoscute. Cabinetul 2 nu era de acord să se organizeze colocvii de admitere la doctorat. În 1981, după „lupte seculare”, s-a dat drumul. Lucram ca asistent la Catedra de Fiabilitate și Tehnologie Electronică de la Institutul Politehnic din București, acum Universitatea Politehnică din București. Noi, candidații, ne uitam ca la soare la profesorul V.M. Cătuneanu, care era conducător de doctorat. Se hotărîse ca examenul de admitere la doctorat să se desfășoare în toamna lui 1981 și să nu se mai dea pe conducători de doctorat, ci pe domenii. Eram foarte speriați pentru că am intrat la colocviu avînd în sală alți „monștri sacri”, prof. Mihai Drăgănescu, membru corespondent al Academiei Române, prof. Alexandru Spătaru, expert ONU… Era o presiune extrem de mare pe conducătorii de doctorat pentru că nu erau locuri suficiente, iar noi eram un lung șir de așteptare. Profesorul V.M. Cătuneanu m-a chemat cu o seară înainte de  colocviu la catedră, să îmi spună că s-ar putea să nu aibă un loc pentru mine, fiind prea multe pile. Cînd a văzut fața mea lungă, cred că a fost impresionat și, avînd poziția de director al Direcției de Învățămînt Superior în Ministerul Învățămîntului, a găsit un loc și pentru un asistent fără „argumente” politice… Văzînd favoarea care mi s-a făcut,  m-am „mobilizat” și am susținut teza public în decembrie 1984, fapt pentru care mi-am îmbunătățit cercul prietenilor. Această grabă a mea nu m-a ajutat prea mult, am stat asistent pînă după Revoluție pentru că „Tovarășa” nu permitea să fim avansați nici măcar ca șefi de lucrări suplinitori. Invidia a crescut exponențial cînd am fost făcut conducător de doctorat în 1990, la Universitatea “Transilvania” din Brașov, la Politehnică fiind numai asistent. În 1993, în urma unui concurs de dosare de la Télécom Paris, am obținut calitatea de visiting professor și am primit dreptul de a conduce doctorate. Spre supărarea unora, Danish Technical University (DTU) mi-a acordat același drept de a conduce doctorate în 1998, printr-o decizie a Senatului Universității. Din păcate, foarte mulți tineri valoroși doresc să își dea doctoratul la universități din Europa sau din State. Este o mare pierdere pentru noi. Ne pleacă tineri foarte valoroși și nu găsim argumente să îi oprim în țară.

C.T.: Cînd ai intrat în NATO, în calitate de cercetător?

F.V.: În anul 1995 am primit o Mobilitate NATO (Collaborative Linkage Grant), o bursă în valoare de 10.000 $, care finanța schimburi de cercetători între Universitatea Politehnică din București și Télécom Paris. Legăturile mele s-au consolidat, realizînd mai multe vizite la Télécom Paris între 1995 și 1998. În anul 2003 am obținut o a doua Mobilitate NATO (15.000 $ ), avînd ca parteneri Technical University of Denmark (DTU), Universitatea din Oradea și Ceprocim SA. În 2005, România nu era încă membru al NATO. Ministerul Cercetării de la București ne-a acordat o a doua bursă CORINT, subprogramul NATO-STI, astfel încît am putut continua cercetările împreună cu partenerii danezi.

C.T.: Că te duci des ca visiting professor la Paris, la Londra și în alte capitale tradiționale ale științei mondiale e de înțeles, dar la Calcutta sau în sultanatul Oman ce-ai căutat?

F.V.: Am avut șansa să fiu responsabil științific într-un program Erasmus Mundus LEADERS care includea 20 de universități din Europa și Asia de Sud-Est. Cu această ocazie am fost invitat ca visiting staff la University of Calcutta, care a dat trei laureați ai premiului Nobel, primul fiind poetul și filozoful Rabindranath Tagore. Nivelul academic de acolo este foarte ridicat. În Oman am fost tot printr-un program Erasmus Mundus, coordonat de către City, University of London. Tradiționalele legături cu Marea Britanie, respectiv cu profesorul K.T.V. Grattan, și-au arătat roadele. Automatică și Calculatoare. Atît în India, cît și în Pakistan am fost de mai multe ori ca visiting professor și membru în comisii de doctorat. Sînt țări fascinante, cu o străveche cultură.

C.T.: Toți prietenii mei ingineri sînt oameni cultivați, care știu cel puțin o limbă străină. De unde li se trage însă inginerilor reputația de inculți?

F.V.: Nu cred că inginerii sînt inculți, gîndiți-vă la înaintașii noștri de la Politehnică, erau oameni cu o vastă cultură enciclopedică, cu o solidă educație,  dobîndită la prestigioase școli, atît din România, cît și din afara țării.

C.T.: S-ar putea spune despre tine că, la fel ca poetul și soldatul, n-ai viață personală. În schimb, ai o pisică pe care o iei cu tine în expedițiile tale științifice din țară. Singurătate convenabilă?

F.V.: Nu prea este convenabilă această singurătate, cînd revin acasă pisicuța mea Ritzi mă ceartă foarte tare. Trebuie să îi fac multă „curte” ca să se împace cu mine.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale