Fruntea sus, Vișinescule!

Era și păcat ca, după 45 de ani de comunism, singurii care să sufere, hărțuiți seară de seară la teve, să fie numai Ceaușeștii.

După generalul de securitate Pleșiță, renumit pentru defrișarea pădurilor de luptători anticomuniști, care a apărut de cîteva ori doar ca să arate că ironia sorții nu e tocmai o expresie fără sens, subiectul fostei Securități este din nou actual. Alexandru Vișinescu, torționarul de la Rîmnicu Sărat, trebuie să știe că, în democrație, pînă să dispară definitiv, un subiect trebuie să-și pună o vreme chiloții în cap la televizor și să zbîrnîie între corzile vocale ale Monicăi Tatoiu.

Fruntea sus, Vișinescule! Dacă vei ridica puțin privirea, ai să vezi că munca ta nu a fost în zadar.

Pînă la urmă, comunismul nu s-a ascuns nici o clipă, n-a vrut niciodată să fugă din țara asta pitit printre berbecuți, ba chiar s-a lăsat condamnat. A făcut apel, în special la cei pe care îi știa dinainte de '89, și a primit pedeapsa de a-și vedea Nicușorii mari, în posturi importante, ei înșiși avînd, la rîndul lor, Nicușori!

Și-acum, ne-ntrebăm, doar atît merită Vișinescu? Păi, ar fi fost posibilă gușa de pelican arogant a lui Năstase, care mijea încă din '85, fără fata unui ministru comunist pe care s-o ia de nevastă? Ar fi fost posibil ca Băsescu să ia la bord atîta whiskey încît să-i rămînă și de vînzare, atîtea baxuri de țigări, atîția blugi, fără să dea pe goarnă – instituțional, se-nțelege – la Secu? Talentele de editorialist cu limbă fragedă de lemn ale tînărului MRU erau posibile oare fără slugărnicie și compromisuri? Cît de accentuat ar fi fost azi infatuatul bîțîit din cap al lui Ilici dacă, în vremea cînd a făcut pe hipsterul în PCR, ar fi fost dat pe mîna și parul unuia ca Vișinescu? Mai nou, apartamentul Ioanei Băsescu ar fi putut să apară fără ginerele lui Dincă Te-leagă? Fața luminoasă a lui Ghiță ar fi fost posibilă fără întunericul de-atunci?

Tot ce au acești oameni se sprijină pe munca ta, Vișinescule! Munca ta de tocător de capete, de prelucrător prin așchiere de oase, de rupător de mandibule. Tot ce au ei stă pe fundația turnată de tine și ai tăi din oasele lui Maniu, ale lui Mihalache și Ursu, pe spatele încovoiat al Elisabetei Rizea, pe ochii adînciți în orbite ai lui Coposu, pe dinții lipsă ai lui Diaconescu și Ticu Dumitrescu, pe morțile celor care au luptat în munți, pe trupurile uscate ale celor trimiși la Canal. Tot ce au ei (și care prea de multe ori coincide cu tot ce nu avem noi) se sprijină pe crimele Securității, cea care, în complicitate cu caloriferele neîncălzite, a înghețat sîngele în vine și protestul pe buze. Iar cînd asta nu s-a dovedit de ajuns, a ucis.

Ei nu au colaborat cu Securitatea, ei sînt produsul Securității. Securitatea i-a făcut posibili. S-au folosit de produsele Securității – frică, teroare, moarte – la fel cum se folosește un consumator oarecare de un pat de la IKEA sau de o sticlă de Coca-Cola.

Oricum, mai ai o șansă, torționarule: să fie condamnată și Securitatea. Valoarea terapeutică a condamnării comunismului pentru societatea românească s-a văzut. Poate fi asemănată cu situația în care un pacient, suferind de o boală incurabilă, obține de la doctor nu medicamente, nu controale amănunțite, nu trimiteri la specialiști, ci o hîrtie din care reiese că atît el, cît și ceilalți medici nu sînt de acord cu boala sa, nu o consideră benefică pentru organismul uman, o regretă și, dacă ar avea ocazia, ar face-o de căcat în văzul lumii, pentru toate durerile pe care i le-a pricinuit. Arză-o-ar focu' s-o arză! Altfel, domnu' pacient, să vă dea Dumnezeu sănătate! Apropo, lăsați-mi, vă rog, plicul în buzunarul din stînga!

Deci, fruntea sus, Vișinescule! Dă-i în Cristoșii mă-sii de comuniști!