GABRIEL DIACONU: „Din drepturi se nasc libertăți. Niciodată invers“ (1)

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu e, poate, cel mai avizat diagnostician al antivacciniștilor din România. Nu e doar părerea mea. Am stat de vorbă cu el despre rinocerizarea celor ce au transformat libertatea în potcoave de cai morți și „dreptul lor” într-o într-un pericol pentru ceilalți.

Cristian Teodorescu: Ce-ar fi fost dacă, în loc de încurajări cu mici la Obor, cu loterii și cu influensări, ar fi apărut certificatul verde și la noi încă de astă-vară?

Gabriel Diaconu: Mi-e greu să merg în urmă, cu mintea de azi și cu situația de dezastru dimprejur, la momentul mai-iunie 2021 și să răspund da, ce-ar fi fost, că poate ar fi fost mai bine. Viața era bună în vară. Nu doar la noi. Mai pretutindeni împrejur. Să te trezești, Mafaldă sau Casandră, și să introduci de atunci „certificate verzi“ cerea de la autorități o înțelepciune pe care n-au avut-o decît rareori, cu riscul unei măsuri profund antipopulare, chiar dacă sănătoase. N-au luat-o, deși dinspre noi, comunitatea medicală, veneau avertismente. Le-am arătat, cu subiect și predicat. I-am avertizat și pe canale oficiale, și neoficiale. Cînd a fost cazul am bătut chiar cu pumnul în masă. Drumul era închis. Iar cînd campania de vaccinare s-a dus în gard, au pus batista pe țambal. Succesul are mulți părinți, eșecul e un bastard. N-am să uit și n-am să iert, cît trăiesc, că politicienii au făcut din campania de vaccinare o săgeată de campanie. Indiferent cine sînt ei și ai cui sînt ei. Idioțenia și meschinăria lor au dus la moartea evitabilă a peste 15.000 de români de COVID, în doar patru luni.

C.T.: Că Frosa din piață e contra vaccinării și nu crede în COVID ar mai fi de înțeles, după facultăți, dar medicii care-și sfătuiesc pacienții să nu care cumva să? Că ăștia au, orișicît, diplomă pe felia asta.

G.A.: Sîntem aproape 60.000 de doctori în România. Doctorii care au luat de mînă sulița conspirației, public, sînt cîțiva. Nu uita că, printre medici, aproape trei sferturi sîntem deja vaccinați anti-COVID. Unde mai pui că, timpul a demonstrat-o, cîțiva au devenit ori ei înșiși, ori membri ai familiei victime ale bolii. Asta mi se pare groaznic de trist. Ce face că medicii totuși o iau pe arătura științei? Unii dintre ei, trebuie spus clar, n-au bună pregătire medicală. Dar lasă asta. Unii dintre ei nu au o bună pregătire științifică. Ce înseamnă să ai o bună pregătire științifică? Înseamnă să fi fost familiarizat din școală, sau mai apoi, cu studiul articolelor de specialitate. Să citești, regulat, știință. Să ai minime elemente de matematică, de statistică medicală. Să discerni care articol e bun, de calitate, și care e de rahat sau mai rău. Școala medicală românească are această mare vulnerabilitate. Nu formează judecata critică a viitorilor medici. Noi nu avem, în România, un ecosistem de știință medicală funcțional. Mai mult, unii „autori“ de articole medicale în România sînt, de fapt, niște păcălici impostori, plagiatori, oameni care n-ar avea ce să caute în mediul academic. Devine firesc în acest profund nefiresc că vei vedea, la scenă, momente de delir „medical“ din partea unora care, cu ocazia asta, își arată propria incompetență sau analfabetism.

C.T.: „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!“, „Jos masca!“ și alte asemenea strigături la mitinguri și la marșuri anti-COVID. Cum vine treaba cu libertatea asta?

G.A.: Înainte de libertate trebuie să vorbim de drepturi. Umanitatea a trăit cea mai mare parte a istoriei ei, de la peșteră pînă în prezent, fără să știe sau să definească noțiunea de „drepturi“. Cu atît mai mult intuiția că printre aceste drepturi se numără unele fundamentale, cu care te naști și care nu pot fi negate oricărui om. Le spunem „inalienabile“. Spre exemplu, dreptul la viață. Sau dreptul la hrană. Sau dreptul la sănătate. Ce-i drept, rămîn multe comunități unde, dacă te duci și-i întrebi pe oameni „care sînt drepturile lor fundamentale“, s-ar putea să te ia la fugă cu furca. Ce merge la Paris nu merge tot timpul la Poplaca. Din drepturi se nasc libertăți. Niciodată invers. Libertățile sînt, obligatoriu, afirmative, în consecință directă la drepturi. Spre exemplu, dreptul la viață îți conferă libertatea să-ți cauți norocul unde vrei tu sau să-ți alegi ce viață vrei să duci. Dreptul la viață nu-ți dă libertatea să omori, la fel cum dreptul la hrană nu-ți dă libertatea să-i furi altuia mălaiul. Pentru că, la sfîrșitul zilei, dincolo de drepturi și libertăți mai intervine responsabilitatea. Odată ce gîndești ființa umană ca fiind înzestrată cu primele două, nu poți s-o scuzi din calitatea de a fi responsabilă. Responsabilă de apărarea drepturilor ei, responsabilă pentru libertățile pe care le practică. Drept urmare, dincolo de drepturi, libertăți și responsabilități intervine a patra, și cea mai importantă, dimensiunea. Aceea a unei „societăți“ de drept sau „stat de drept“. La un asemenea nivel de organizare a oamenilor, majoritatea decide cu privire la acele drepturi, libertăți și responsabilități de respectat de toată lumea (numim asta „democrație“), dar – foarte interesant – și că respectăm drepturile, libertățile și responsabilitatea minorității. Adică cei care nu sînt de acord cu noi.

C.T.: Cît timp?

G.A.: Cît timp drepturile, libertățile și responsabilitatea lor nu pun în pericol drepturile fundamentale ale omului. E un echilibru instabil. Dăm omului dreptul să se îmbete. Dar sancționăm prin lege dacă-și bate nevasta, copilul sau sparge geamul la cîrciumă. Dăm omului dreptul să se îmbolnăvească de orice, după bunul lui plac. Dar nu-i dăm dreptul să îmbolnăvească pe altul după bunul lui plac. Are libertatea propriei opinii, dar nu are libertatea propriului adevăr. Poate să creadă în extratereștri, dar n-are voie să sechestreze vecinii că sînt complici cu extratereștrii.

C.T.: Sîntem campioni europeni la analfabetism pur și dur, analfabetism funcțional, analfabetism științific, toate astea în cifre amețitoare. De ce mai punem vinilul că românul (din România profundă!) e deștept?

G.A.: Românul are în comun, ca și celelalte neamuri și nații din bazinul acesta al lumii, o cultură psihologică a inferiorității. Un groaznic, copleșitor, complex de inferioritate transmis dintr-o generație la alta. Acesta e cernoziomul pe care a crescut tulpina nebună a comunismului. Prima păcăleală a comuniștilor a fost să le spună oamenilor că „democrație“, spre deosebire de ce am scris mai sus, înseamnă eliberarea de sub jug și practica „deșteptăciunii“ organice a maselor, independent de educație sau pregătire profesională. Hai mai întîi cu puterea, că ne instruim mai tîrziu. Ei înșiși au realizat enormitatea propunerii, astfel că au luat „deștepții“ pămîntului și i-au obligat să meargă la școală. I-au obligat să învețe meserii. I-au obligat să deprindă igienă și sanitație. I-au scos, la propriu, din noroi și i-au introdus rapid în epoca industrială. Mulți români, la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, trăiau la fel ca înaintașii lor de cîteva sute de ani, dacă nu mai bine. Același cal. Același plug. Aceeași feștilă. Presiunea schimbării sociale, începînd cu 1948-1949, s-a făcut cu prețul violenței și traumei colective de grup. Comuniștii au epurat masiv și violent elitele intelectuale anterioare. Au generat o nouă cohortă de „profesioniști“ cărora le-au atîrnat un concept oribil, eugenic, anume „originea sănătoasă“, origine arbitrar descrisă de doctrină și de ideologie. La peste 30 de ani de la căderea Cortinei de Fier, acestea rămîn reperele. Sîntem încă suferinzi după niște zeci de ani de experiment social, de spălare a creierelor.