Pacifismul post-istoriei prezis de Francis Fukuyama sau ciocnirea civilizațiilor proorocită de Samuel Hungtington? Psihiatrul Gabriel Diaconu crede că singurele profeții care pot fi testate sînt cele despre trecut, căutînd răspuns la două întrebări care ne bîntuie: Care sînt demonii terorismului? Care sînt demonii războiului?
Cristian Teodorescu: Sfîrșitul istoriei se amînă din nou, ne va anunța calm Fukuyama. A mai făcut-o cînd a început războiul din Ucraina. Oare Samuel Huntington jubilează, de pe unde o fi el acum, că i se confirmă profețiile?
Gabriel Diaconu: Singurele profeții care pot fi testate empiric pentru validitate sînt cele despre trecut. Era de domeniul plauzibilului, încă din primul an de pandemie COVID, că tsunami-ul planetar va adînci tensiuni, probleme, fricțiuni pe diverse falii tectonice politice. Economiile lumii au suferit profund. Nu-i vorba doar că oamenii și-au pierdut afacerile, sau au stat izolați luni la rînd din motive sanitare, unii dintre ei trimiși direct în „telemuncă“ sau plătiți să nu facă, de fapt, nimic. Dar, după „croșetul în V“ observat (și) la mastodonții financiari ai planetei, mai multe voci au avansat ipoteza că un război bun ar „reseta“ economic planeta. Și asta pentru că ne-am speriat de moarte. Unii, după cum a rezultat, pe bună dreptate. Căci s-au prăpădit. Războiul presupune o socoteală cinică, mai ales că implică pierderi însemnate de vieți omenești pe lîngă motorul „economic“ de producție. Dar nu e ca și cum vărsarea de sînge a dispărut vreodată din bagajul magic al omenirii. Continuăm să sacrificăm oameni cît să îmbunăm zeii. Iar această psihologie absurdă, cel puțin din perspectivă umanistă, are totuși un anumit răsunet. Spre exemplu, aduce comunități laolaltă împotriva unui dușman comun. Sau ridică, dintr-o stare de relativă indiferență, societăți împrejurul unui lider providențial. Cînd au de supraviețuit, oamenii tind să-și facă de lucru. Ironia face că aceiași oameni cred despre ei că au liber-arbitru, că nu sînt influențabili. În fapt, au mult, mult mai puțin liber-arbitru decît cred și sînt ușor și profund influențabili, atît ca indivizi, dar mai ales în grup.
C.T.: „Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc!“ Ce surprize nasoale ar avea Malraux, nu crezi?
G.D.: N-ar fi surprins deloc, doar că probabil nu s-ar regăsi în noua „religie“, deopotrivă digitală și anomică. Omul tînjește după spirit, după cauza comună, după apartenență și construcție. Dacă i le negi sau dacă i le exploatezi, e capabil de-o veritabilă revoluție. Iar revoluțiile, spre deosebire de revolte, conțin în substanța lor profundă sămînța de absolut, fie că vine vorba de o creație absolută sau de o distrugere absolută. Și nu te gîndi că diferă foarte mult pornirile, de-o parte și de alta a „imperiului luminii“ versus „imperiul întunericului“. Cînd vine vorba de mortalitate vs. nemurire, există un cui proverbial de care ne atîrnăm harta. Hartă mai multă, nemurire mai bună. Altfel cum să poți plînge milioane de morți într-o molimă stupidă? Sau să justifici sute de mii de căzuți pe cîmpul de luptă fără să rezulte, deodată, cît de hain, dar cît de obscen tîmpit e orice război.
C.T.: Ce demoni se trezesc în mintea celor care cred în terorism?
G.D.: Dacă studiezi culturile și societățile genocidare, mai ales acelea care au lăsat istoriei povești de incredibilă groază și teroare dezlănțuită asupra semenilor, poți să constați cîteva elemente comune. În primul rînd, proximitatea de o „gîtuitură“ a propriei extincții, ca grup. Asta generează un prototip de frică dincolo de irațional, într-o extremă a presiunilor psihice care naște o „nouă stare“ a materiei culturale. În acea stare de presiune extremă, supraviețuirea presupune omorîrea celuilalt. Nu poți trăi decît dacă celălalt moare. Celălalt moare, iar tu îi iei apa, sîngele, sufletul, pămîntul, amintirile. Îi iei tot. De la un punct încolo, diseminarea violenței și permanentizarea morții, cu tot absurdul lor, sînt văzute ca un act necesar de creație. Aceasta e, de fapt, demonologia trezită în mintea fiecărui terorist. Că, de fapt, nu distruge, creează.
C.T.: Dar în mintea celor care îl practică pretinzînd că ar fi o „operațiune specială“?
G.D.: Ghici ciupercă ce-i, pălăria într-un picior. Avea nevoie Rusia să își securizeze granița cu Ucraina, serios? S-ar fi întins NATO și mai departe, și mai încolo, pe faimoasa „hartă“ a „spațiului vital“ de care avea nevoie regimul Putin ca să prospere pentru o mie de ani? Nu, cîtuși de puțin. O analiză rațională a deciziilor tragice trebuie să includă și dimensiunea onirică, psihanalitică, a gesturilor bizare și rupte de realitate ori de context, dar totuși justificabile prin prisma psihodinamicii. Cu cît e mai amenințat Sinele, cu atît mai aproape de reacția de apărare, de violență, de reformă narcisică.
C.T.: „Erau drogați!“, asta e scuza șefilor Hamas pentru crimele sinistre comise de teroriștii lor împotriva copiilor, femeilor și bătrînilor. Dar o ideologie a crimei nu poate fi și ea un drog?
G.D.: Folosirea de substanțe psihoactive în luptă e veche de mii de ani. Cu deosebirea că drogul nu te face niciodată să comiți atrocități. Drogul te-ajută cel mult să trăiești cu tine înainte, în timpul și după ce le comiți. E o proptea, nu e un factor cauzal. Dacă e să fie o „ideologie a crimei“, ea nu poate fi explicată și reflectată decît prin filtrul credințelor, unele dintre ele agregate religios, dar altele para-religioase, mai degrabă prototipale grupului. Să invoci islamul, aici, e la fel de greșit ca în cazul atentatelor de la 11 septembrie, 2001. De fapt, e o mutație culturală, o transformare cancerigenă care decupează, oportunist, fraze cu interpretare ambiguă cît să se potrivească logicii alternative pe care o propune Liderul de grup. Foarte important de menționat aici e că extremismul e despre grup și Lider. Nu e despre filosofie, cultură sau religie. Liderul e aici pe Pămînt, e palpabil, e Salvator, e Leu, Erou, e cel care dictează și creează identitate grupului. Cu cît loialitatea față de Lider e mai mare, cu atît devine mai posibilă ideologia crimei. Asta nu pentru că sînt oamenii predispuși crimei, cît pentru că vărsarea de sînge e o dovadă a iubirii față de Lider și viziunea lui despre lume. Corolarul spune că, în astfel de situații, eliminarea strategică a liderilor devine o soluție chirurgicală a radicalismului. Atîta că între „lider“ și „Lider“ e o distanță mare, pentru că Liderul mort transcende timpul, devine Martir, devine Zeu. Drept urmare – în lupta, contactul, conflictul cu acele grupuri organizate mesianic, sectarian –, mai important e să le limitezi afluența și recrutarea de acoliți decît să-i elimini ab initio.
C.T.: Propagandiștii ruși și fostul președinte Dmitri Medvedev vorbesc despre al treilea război mondial cu o lejeritate vecină cu demența. Sau e chiar demență?
G.D.: Cîtuși de puțin. E doar exploatarea emoțională a fricilor raționale ale actorilor compensați, maturi și reflexivi într-o piață decompensată, imatură și non-reflexivă. Ce face Medvedev, dar nu numai Medvedev (căci sînt mai mulți care iau Apocalipsa drept martor al relevanței sau omnipotenței, lor, vezi Dughin), e un artificiu retoric în fața propriului public. Captarea publicului, dacă se poate mare, dacă se poate loial, e ce caută orice Lider. Dacă ai urmărit pînă aici vei înțelege de ce, de fapt, Medvedev e un tip izolat, captiv digital în propria-i bulă de irelevanță și singura dimensiune în care e periculos – ca și un șeic sau Abu-Război – e aceea în care ar trece vreodată la fapte. Dar cu ce să treacă Medvedev la fapte? Cu canalul lui Telegram? Se spune că un cîine care latră nu mușcă. Nu e neapărat o scală bună a periculozității. Faptul că reintroducem în vocabular „războaiele mondiale“, „pericolul nuclear“, „rasul de pe fața pămîntului“ a unor populații ar trebui să ne informeze nu despre cît de violenți pot fi unii oameni, ci despre cît de mult ne-am complăcut noi în ceea ce privește păstrarea păcii, investiția într-o lume care favorizează omul, favorizează armonia socială, favorizează incluzivitatea culturilor și-a obiceiurilor, dar și care sancționează sărăcia, precaritatea, vulnerabilitatea grupurilor. Dacă vrei pace, trebuie să lucrezi pentru pace, n-o lua de-a gata. Pentru că e mai greu decît ți-ai imagina să mediezi asperitățile create, inerent, de nevoile și dorințele contrarii ale oamenilor, luați pe rînd sau laolaltă.
Sa-ti faci desene pe intreaga mana e o chestiune care spune multe despre echilibrul si zbaterile cuiva.