Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

GABRIEL DIACONU: „Orice păcătos cu premeditare are nevoie de-un Dumnezeu complice“

Zoom GABRIEL DIACONU: „Orice păcătos cu premeditare are nevoie de-un Dumnezeu complice“

Am ajuns martorii unei forme criminale de nebunie socială instituționalizată? În ce minți s-a putut cloci ceea ce s-a întîmplat în „azilurile groazei“? Psihiatrul Gabriel Diaconu are răspunsuri dure pentru cei ce dau vina pe sistem și pentru cei ce au băgat capul în nisip sub pretextul că n-ar fi treaba lor.

Cristian Teodorescu: Mai nou, în România facem afaceri cu viața și cu suferința oamenilor. Cum rămîne cu românul ospitalier și bun la suflet?

Gabriel Diaconu: „Ospitalier“ și „bun la suflet“ ar trebui să fie trăsături care merg mînă în mînă. Dar, după ce am bătut România în lung și în lat, și fără vreo pretenție că îi înțeleg toate nuanțele culturale, am ajuns să le văd complet separat. Ospitalitatea românului ține de multe ori de alți determinanți decît sufletul sau bunătatea. Spre exemplu – în multe zone –, ține de două lucruri relativ ambigue moral: fala sau panașul ăsta social în care vrei să arăți că ai și că dai ce-i mai bun musafirului, respectiv rușinea. Rușinea e cealaltă față a monedei, cît să nu te vorbească lumea după aceea că n-ai „omenit“ sau că n-ai fost „gazdă bună“. Asta se petrece îndeosebi în comunitățile închise unde oamenii sînt relativ suspicioși față de străin, de vizitator, de alogen. Drept urmare, agresivitatea (de fapt) a localnicului e mascată, e transformată într-o generozitate la limită opulentă. Îți taie găina din curte, îți pune bucate pe masă, te gratulează culinar, îți dau camera cea mai bună în timp ce ei se culcă în cămăruțele mici. Îți dau ție ce nu-și dau lor. Singura ta obligație e să pleci, la un moment dat.

Bunătatea la suflet, la român, e de asemenea duplicitară și capricioasă. Privind în lung și-n lat România, observi că, de fapt, românul e mai degrabă critic. De la folclor la cultura urbană vulgară, mai degrabă practicăm o morală primitivă decît un altruism social. Fiecare-și ocrotește ce-i al lui, fie să moară capra vecinului. Spunem „după faptă și răsplată“. Spunem „bine faci, bine găsești“. Dar nu pentru că oferim răsplată sau pentru că ofertăm bine, cît mai degrabă raționalizăm minima violență de proximitate sau pedeapsa administrată celuilalt.

Sîntem un popor foarte ambițios, concurențial. Dar nu formăm comunități de ajutor. Nu cum ar trebui. Iar cînd vine vorba de oferta de protecție, că e vorba de sărmani, de copii, de bătrîni, de ologi, ciungi sau divergenți din orice motiv, mai degrabă comunitățile îi alienează. Îi scot din centrul atenției. E o cruzime eugenică rămasă din moși-strămoși. Dacă stai să te uiți, familiile își „duc crucea“. Nimeni nu-și pune problema celor fără familie sau fără ecosistemul de protecție intern. Ei sînt mai degrabă deferiți proniei sau „statului“. Și uite așa devin „ai nimănui“. Copiii ajung în flori, bătrînii în aziluri.

C.T.: Politicienii care vor să salveze imaginea partidului lor dau vina pe sistem. Adică pe unii, oameni altfel cumsecade, i-a ticăloșit sistemul?

G.D.: De fiecare dată cînd aud acest argument îmi aduc aminte de anecdota spusă despre Ion Diaconescu după reîntîlnirea cu Vișinescu, torționarul lui de la Rîmnic. Fără să parafrazez, povestea sună cam așa: în față la Capșa, într-o bună zi, Vișinescu, încă liber, se nimerește să se întîlnească, impromptu, cu Diaconescu. Acesta nu-l recunoaște imediat, lucru care-l enervează un pic pe Vișinescu. Și-l întreabă Vișinescu: „Nu mă recunoașteți? Dacă eu care am avut atîția deținuți și vă recunosc, dumneavoastră care ați avut un singur gardian m-ați uitat? “. Diaconescu dă o replică seacă, la care Vișinescu încearcă o scuză tepidă: „Așa au fost vremurile“. La care Diaconescu îi dă această replică: „Oamenii fac vremurile, nu vremurile îi fac pe oameni“. Oamenii fac vremurile, nu vremurile îi fac pe oameni. Oamenii fac sistemul, nu sistemul îi face pe oameni. Da, există mecanisme care „ticăloșesc“ indivizi. Dar acolo unde nedreptatea devine regulă, nesupunerea devine obligatorie. Știm lucrurile acestea pentru că avem întîi-descălecători ai filosofiei, sociologiei, politologiei care au rezolvat aparentele „enigme“ ale inegalității și inechităților sociale. Care au observat nodurile de rețea, formulele complicității și emergența „răului“.

S-ar putea spune, în schimb, că România încă nu-și educă suficient cetățenii din această perspectivă. Astfel că predomină încă o altfel de cultură. Una tributară, nostalgică pe alocuri, rămasă de izbeliște în mare parte, după o jumătate de secol de totalitarism. Și atunci, mai ales din ce-am mai rămas după „marea migrație socială“ a anilor 90, cei rămași în România sînt mai degrabă înclinați spre toleranță la ticăloșie.

C.T.: Avem o sumedenie de instituții de control, care în loc să-și facă treaba sînt pe mînă cu scelerații care înfometează și chinuie oameni fără apărare. După sindromul Stockholm, noi am ajuns la sindromul Voluntari?

G.D.: Mecanismele indiferenței dobîndite, care e tot o formă de cruzime, au tot fost cercetate, li s-au dat varii explicații sociologice, psihologice, la limită psihanalitice. Probabil cel mai util model comparativ e cel al sectelor religioase, unde libertatea gîndirii individuale e deferită gîndirii de grup. În „groupthink“, sau gîndirea de grup, e mai importantă coeziunea grupului, armonia (sic!) decît înfruntarea inerției, a statu-quo-ului. Da, poți oricînd să argumentezi că și oamenii din instituții au frustrările lor, neîmplinirile lor, drept urmare mai degrabă fac pact cu agresorul decît să empatizeze cu victimele (apropo de sindromul Stockholm), dar în fapt aici, în fenomenul Voluntari/Ilfov, pe igrasia indiferenței a crescut mucegaiul torturii. Nu pentru că oamenii ar fi încurajat activ tortura, cît au căutat activ să se uite în altă parte. Ceea ce e poate și mai rău. Una din reacții, odată descoperiți „împărații goi“ ai poveștii, a fost de canibalizare a liderilor, măcar că aceștia nu s-au implicat direct, cît au creat cultura posibilității și a ticăloșiei.

C.T.: Politicieni care fac pe bisericoșii sînt băgați, unii pînă-n gît, alții prin intermediari, în afaceri cu iadul pe pămînt. Cum arată Dumnezeul la care se închină ăștia?

G.D.: Orice păcătos cu premeditare are nevoie de-un Dumnezeu complice. Dacă e să te uiți atent, părți macabre ale poveștii parcă se întrepătrund cu Dumnezeul Vechiului Testament, intim poporului ales, dar neiertător cu dușmanii acestuia. Oricine a citit măcar fragmente din Geneză, Exod etc. – fără să aibă neapărat discernământ moral – își imaginează un astfel de Dumnezeu, care-l „îndreptățește“ și care se poartă mai degrabă ca un părinte îngăduitor decît ca un reper de moralitate. Există totuși o problemă mai adîncă: în ce fel se atașează, moral, Biserica Ortodoxă de oameni care își deschid buzunarul parohiilor, doar că banii lor sînt pătați cu sînge? Asta e, de fapt, o chestiune greu de metabolizat. Că interesul poartă fesul.

C.T.: Ce e-n capul aparținătorilor pe care-i deranjează că se închid aziluri, nu că în azilurile alea erau înfometați și torturați părinții lor?

G.D.: Panică și frustrare. Nu mă grăbesc să-i judec cîtuși de puțin. Pentru că nici unul nu a dus vreodată părinții într-un astfel de loc ca să fie oropsiți sau torturați. I-au dus acolo să fie îngrijiți. Asta îți dă o primă concluzie. Că, ulterior, nu văd grîul de neghină și participă la ceea ce numim „transinstituționalizare“, adică permutarea beneficiarilor între diverse stabilimente, cît să „scape urma turma“, vorbește mai degrabă de fragilitate și neputință decît de cinism și complicitate.

C.T.: Ce s-a întîmplat cu ceea ce numim fibra morală a concetățenilor noștri care-și torturează semenii ca în pușcăriile de exterminare din anii 50?

G.D.: Fibra morală nu s-a pierdut, doar s-a malignizat. Poate că se află printre ei cîțiva „torționari de carieră“ care, cu ocazia asta, și-au găsit o nișă ecologică în care să-și refuleze cruzimea și sanguinolența. Dar ei sînt excepția. De regulă, sînt oameni banali, și ei cu suflete fracturate, care nu știu ce să facă – uzual – cu furia și frustrările pe care le trăiesc. Nu știu încotro să le ducă. Și ei sînt, ca și victimele, „ai nimănui“. Astfel că trăiesc în țara lui „care pe care“. Trăiesc în ziua în care se răzbună, cît mai pot ei, pe cel mai slab pentru că-și zic că și altu-i vinovat de soarta lor. E un cerc vicios al înticăloșirii pe care nu-l poți întrerupe decît cu o terapie-șoc socială. Dar nu cu pedeapsă. Pedeapsa nu-i va face să dispară. Îi va ascunde mai bine, îi va convinge că, de fapt, aveau dreptate să urască. Pentru că, după ce tot subiectul dispare, oamenii de deasupra scapă basma curată, dar ei, destituiții și zdrențăroșii, vor plăti pentru oalele sparte. Ceea ce nu-i foarte departe de adevăr.

1 comentariu

  1. #1

    Din pacate opinia dansului are o valoare vecina cu zero, mai ales in urma atitudinii apocaliptice avute vizavi de pandemie, neoferind cetatenilor nici un confort, speranta, adancind falia din societate, societate profund divizata.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Editoriale
bijuterii argint