Oameni mari își dau cu părerea despre Casele vieților noastre. Despre casele vieții lor. Proiect inițiat de arhitect Gabriela Tabacu. Casa fiecăruia recreată din vorbe.
Reporter: Cînd o casă devine a vieții noastre?
Gabriela Tabacu: În clipa în care constatăm că „ne locuiește”. Și-atunci, multe pot deveni case ale vieților noastre: casa în care am copilărit, cea în care ne-am făcut propria noastră familie… Ori vreuna în care am avut parte cîndva de o răvășitoare poveste de amor. Așadar toate în care ne regăsim amintirile, familiarul, care au adăpostit lucrurile de neuitat din istoria fiecăruia dintre noi. Sînt „case ale vieților noastre” casele care ne vor locui pentru todeauna.
Rep.: Cum se personalizează un pumn de cărămizi?
G.T.: Cred că am răspuns deja: locuindu-l o vreme. Indiferent cît de jalnic e locul în care trăim, noi îl vom învesti cu binele și frumosul din mintea noastră. În blocurile absolut identice din cartierele muncitorești construite prin anii ‘60, locatarii au simțit nevoia să își asume un spațiu absolut impersonal împodobind casele scărilor cu perdeluțe la ferestre, cu poze din calendare vechi, cu plante, cu bucăți de mochetă sau de covor, cu mici piese de mobiler din fier forjat prinse cu dibluri în perete. Toate urîte, dar pentru ei frumoase, în măsura în care personalizau locul și-l făceau suportabil.
Rep.: Cînd scapă o casă de reaua administrare publică?
G.T.: Nenorocirea cu casele e că nu pot scăpa de prostia, incultura, lăcomia sau ticăloșia celor care ar trebui să le poarte de grijă. Vedeți, vrînd-nevrînd, noi locuim continuu și fără drept de apel în plină arhitectură. Tot ce e în jur e arhitectură, urbe, spațiu gîndit să poată conține înăuntrul său omul cu toate ale lui. De arhitectură nu te poți feri așa cum, la o adică, ai putea să scapi de pictură, de muzică, de literatură, de teatru, de artă în general. Cîtă vreme trăiești într-o civilizație, trăiești în arhitectură. De aceea și puterea ei asupra noastră e incalculabil de mare. Ne lovim de ea de cum deschidem ochii, ni se așază pe retină, ne invadează mintea, existăm în funcție de ea chiar fără să ne dăm seama. E cochilia noastră și nu ne poate fi indiferent ce „purtăm” clipă de clipă în spate.
Rep.: Care-s istoriile de om bun ale caselor din București?
G.T.: Cele care s-au născut în respectul oamenilor și al orașului din jur sînt istorii de om bun. Din viața de altădată a Bucureștilor ne-au rămas – din ce în ce mai puține – mînăstiri și biserici ridicate de tîrgoveți, boieri și domni cu frică de Dumnezeu, palate ale instituțiilor publice din Regatul proaspăt întemeiat și splendide locuințe de tot felul, care, împreună, alcătuiesc un țesut istoric de mare valoare pentru că ne reprezintă. Peste el s-au așezat apoi, de multe ori fără urmă de reverență, producțiile unei dictaturi ignare și, de un sfert de secol încoace, ale unei contemporaneități nesățioase. Ele „ucid ființa de timp” a țării noastre, cum spunea un filozof nu știu unde. E ca și cum cineva ți-ar fura primele decenii ale vieții tale. Pentru totdeauna.
Rep.: Cum auzi că plînge o casă în București?
G.T.: Numai auzind plînsul oamenilor care sînt în stare să le plîngă. Dacă toți românii ar plînge pentru casele ucise ale istoriei lor, am fi poate toți mai bogați. Nu am privi dînd din umeri la capodopere ale trecutului care suferă tăcute și mor în picioare ca elefanții. Noi ucidem casele care ne-au fondat istoria și ne ucidem astfel ca popor. Pierzînd memoria locuirii noastre, vom uita treptat cine sîntem.
