Generația de suflet pare hotărîtă să nu ne mai dea emoții

Am văzut semifinalele și finalele Nations League. Optsprezece goluri în patru meciuri, spectacol atletic și noi recorduri bătute de Cristiano Ronaldo, care la patruzeci de ani încă mai poartă demn după el trena de mare campion. Respect! Dar i-am văzut și pe ai noștri cu Austria.

România a jucat ca în anii ’80 ai fotbalului. Sau ai lui Mircea Lucescu, e cam același lucru. N-o să ne concentrăm pe joc, tranziții pozitive și lucruri pentru care casele de pariuri plătesc găleți de bani experților de la TV sau podcast-uri. Să vorbim despre nemărginirea iubirii, deoarece, să nu uităm, avem de-a face cu „generația de suflet“.

Pentru că se califica la aproape toate turneele finale, generația lui Hagi era foarte iubită, dar avea și un public foarte exigent, obișnuit cu un nivel ridicat de fotbal, foarte apropiat de ce jucau ăia mari. Amintiți-vă de celebra conferință de presă din 1998, de dinaintea Campionatului Mondial din Franța, cînd Hagi evoca mustața unui jurnalist și spunea că la amicalul cu Chile, tocmai jucat, au venit la stadion doar cîteva mii de oameni. Prin comparație, la amicalul Iugoslaviei cu Nigeria, din aceeași perioadă, la Belgrad au fost optzeci de mii de spectatori. Publicul de atunci avea pretenții, neștiind ce va urma. După CE din 2000, ultima reprezentație memorabilă, au trecut ani mulți de mizerie fotbalistică a Naționalei, cu calificări răzlețe, chinuite și norocoase. Toate le Euro, nici una la Mondiale. Surprinzător, în ultimii ani, datorită unui marketing bun și agresiv și unor generații noi de cetățeni europeni, România beneficiază de un număr impresionant de mare de suporteri. Chiar dacă jucăm la fel de prost ca în ultimii douăzeci de ani, orice meci se lasă cu stadionul plin. În deplasare umplem tribunele și chiar dominăm sonor gazdele de multe ori. Iar băieții care joacă acum sub tricolor, deși modești, cel mult mediocri, par la fel de iubiți precum cei din „generația de aur“. E bine și e frumos să fie așa, dar cumva nedrept, avînd în vedere că pe vremea lui Hagi lumea era mult mai săracă. Acasă se făceau sacrificii pentru cumpărarea unui bilet. Extrem de puțini români își permiteau să meargă cu echipa în deplasare.

Azi e mult suflet și e multă iubire în jurul Naționalei. Fotbal nu prea e, abia îl vezi. Și asta nu pare să ne deranjeze prea mult. Scriu acest text înaintea meciului cu Cipru pe Arena Națională, anunțată plină. Pe vremuri, după un meci precum cel tocmai jucat cu Austria, cu Cipru vedeai cel mult jumătate de stadion ocupat. Acum, indiferent de rezultate și mai ales de joc, băieții noștri sînt sufocați de admirația copiilor, se fac cozi mari la autografe, sînt tratați ca niște zei naționali. Ei livrează bucurii puține și doar ne mai amenință cu minuni. Stanciu, Bancu și Drăguș poate nu realizează cît de privilegiați sînt, dar beneficiază de cel mai înstărit și mai puțin critic public pe care l-au avut vreodată fotbaliștii Naționalei. Dacă vor să-l păstreze, să-l cultive și să-l crească, e nevoie să depășească partea sufletească a problemei și să se concentreze mai mult pe fotbal. Pentru că lumea, la un moment dat, se prinde de impostură și se satură să aibă emoții cînd te tot vede gloabă îmbrăcată în cal de curse.

M.T.

1.136 de vizualizări