Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

GEORGE ARDELEANU: „Prima dată cînd intram în contact cu un asemenea Mecanism infernal“

Zoom GEORGE ARDELEANU: „Prima dată cînd intram în contact cu un asemenea Mecanism infernal“

Într-o țară a marilor proiecte care se pierd pe drum, universitarul și istoricul literar George Ardeleanu a dus la bun sfîrșit ediția de Opere complete ale lui N. Steinhardt, în 22 de volume. A făcut asta pe, cum se zice, persoană fizică, dedicată încă din prima tinerețe memoriei celui ce a scris Jurnalul fericirii.

 Cristian Teodorescu: Cînd te-am auzit, prin 2007, vorbind despre Integrala Steinhardt ca despre ceva sigur m-am gîndit că visezi frumos. Fiindcă, în afară de munca propriu-zisă de îngrijire a unei ediții de opere complete, în cazul lui N. Steinhardt asta presupunea și o detectivistică pe urmele textelor sale. Cum a început povestea asta?

George Ardeleanu: „Aventura“ acestei ediții științifice a început efectiv în toamna anului 2006, cînd la Mănăstirea „Sf. Ana“ Rohia (deținătoarea drepturilor de autor pentru opera lui N. Steinhardt) a fost convocat colectivul editorial al viitoarei Integrale, format din Virgil Bulat (care, din nefericire, în 2010 a încetat din viață), Florian Roatiș, Ștefan Iloaie, părintele Macarie Motogna, din partea mănăstirii, și cel care vă răspunde la aceste întrebări. Atunci a fost schițată „arhitectura“ generală a Integralei, ca și „arhitectura“ fiecărui volum. Necesitatea unei astfel de ediții se configurase deja în discuțiile noastre la Zilele N. Steinhardt care se desfășoară la Rohia anual, începînd din 1999, în preajma zilei de naștere a lui N. Steinhardt (29 iulie). Eu însumi am simțit acut nevoia unei astfel de ediții pe tot parcursul redactării tezei mele de doctorat care stă la baza volumului N. Steinhardt și paradoxurile libertății (Humanitas, 2009). Neavînd-o la îndemînă, „pe masă“, cum s-ar zice, mi-am construit-o… „în aer“, virtual, mental, ipotetic, din edițiile anterioare ale volumelor sale, din textele inedite ori publicate în presa culturală, din documente, scrisori etc., toate acestea compunînd însă un tablou fragmentar, discontinuu, cu secvențe disipate… În fine, în 2008 au apărut la Polirom primele cinci volume, iar la începutul acestui an ediția (22 de volume) a fost încheiată.

C.T.: În cartea ta N. Steinhardt și paradoxurile libertății, scrii despre cît de liber se simțea acest om care totuși era urmărit de o cohortă de securiști și de turnători după ce a fost eliberat din pușcărie. Mai explică-mi o dată paradoxul ăsta, după ce-ai trecut prin toată opera lui.

G.A.: Aș răspunde la această întrebare complexă preluînd chiar o idee a lui Steinhardt din Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia (Polirom, 2012), referitoare la soluțiile de rezistență din închisorile comuniste. El scrie acolo despre necesitatea unui „centru“, a unui reper al personalității celor încarcerați (fie el o credință, un background cultural sau spiritual, un principiu, o convingere, chiar o „țăcăneală“). Totul e ca o astfel de experiență să nu fi căzut pe un sistem de triere gol, să nu-l fi găsit pe deținut într-o stare de vacuitate, într-o teribilă dependență de „zgomotul de fond“. Or, este evident că în cazul său a existat un astfel de „miez“ existențial (dat, în primul rînd, de credință, dar nu numai) care l-a ajutat atît să traverseze demn experiența detenției și a permanentei sale urmăriri de către Securitate, cît și să rămînă liber, liber, liber…

C.T.: De unde-i venea lui Steinhardt atitudinea îngăduitoare față de Ion Antonescu?

G.A.: O întrebare dificilă care ar necesita un studiu serios și nuanțat, nu doar cîteva rînduri într-un interviu… Să zicem, pentru început, că această îngăduință este angrenată în „efluviile“ convertirii sale, pentru că, așa cum putem deduce și din Jurnalul fericirii, și din alte texte confesive („Autobiografie“, „Mărturisire“ etc.), există o discrepanță între percepția evenimentelor tragice din timpul celui de-al doilea război mondial în simultaneitatea trării lor (cînd, de fapt, „cîrtea“ împotriva măsurilor antisemite ale regimului Antonescu) și percepția lor retrospectivă (post-convertire). În al doilea rînd, această atitudine ar ține, probabil, și de statutul privilegiat al familiei Steinhardt: „Reîntors în țară (în 1939, din Franța și Anglia, n.m.), nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetățenit prin lege individuală votată în parlament și ofițer în rezervă – fiind recunoscut «evreu de categoria a doua», care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii“, scrie el în „Autobiografie“. În sfîrșit, ea ar ține și de percepția insuficientă, fragmentară, asupra acestor momente tragice, ca și de o „bibliografie“ discutabilă și vulnerabilă pe care ne-o livrează: spusele lui Radu Lecca, coleg cu Steinhardt la infirmeria închisorii Jilava (v., de exemplu, Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, pp. 244-246).

C.T.: Întorcîndu-ne la această ediție – cînd a fost cel mai greu să dai de urmele textelor lui Steihardt?

G.A.: Pentru mine, „proba de foc“, dacă pot spune așa, a apărut nu la începutul, ci la sfîrșitul Integralei: editarea celor două volume de Corespondență (volumele 20-21). Fiind vorba de scrisorile trimise de Steinhardt, a fost nevoie de o amplă operație de identificare și de colectare a acestora, prin investigarea mai multor fonduri arhivistice: arhivele personale ale destinatarilor sau ale moștenitorilor lor, alte arhive private, arhive ale unor instituții (Mănăstirea Rohia, Mănăstirea Cernica, Muzeul Național al Literaturii Române, CNSAS etc.), dar și volume sau reviste în care s-au publicat după 1990 scrisori trimise de Steinhardt. O operație foarte complicată a fost și identificarea unui criteriu ordonator, astfel încît să avem, prin aceste aproximativ 1.200 de scrisori, și o imagine a devenirii omului Steinhardt, a unui Jurnal al fericirii în variantă epistolară, care escortează, într-un fel, și completează celebrul Jurnal… În Nota asupra ediției am scris în detaliu despre tot acest proces. Dificile au fost și cele două volume de Varia (volumele 19-20), îngrijite de domnul Florian Roatiș, pentru că ele cuprind texte inedite ori publicate în reviste (unele din perioada interbelică sau imediat postbelică), neincluse în volumele anterioare.

C.T.: La CNSAS ai avut surprize cînd ai citit dosarul de urmărit al călugărului de la Rohia?

G.A.:Of course, mari surprize! Prima surpriză a fost dosarul în sine, pentru că era pentru prima dată cînd intram în contact cu un asemenea Mecanism infernal, despre care vorbisem de atîtea ori pînă atunci, fără să am însă imaginea concreteței lui… Un Mecanism uriaș și grotesc, în care au fost angrenați sute de ofițeri și peste 70 de informatori (recrutați din toate mediile prin care a trecut Steinhardt), pe urmele… unui singur om. Am comparat cîndva această imagine cu celebrul tablou IspitireaSfîntului Anton al lui Dalí. Precizez că e vorba de un dosar de 11 volume (aproximativ 6.000 de pagini), dintre care trei îi sînt „consacrate“ lui Dinu Pillat… Dar poate cea mai dureroasă surpriză a fost cazul Ion Caraion (alias „Artur“), cel care în 1972 a predat Securității dactilograma Jurnalului fericirii. Ei, unele dintre „surprize“ le-am valorizat și în ediția de față: de pildă, identificarea celor 150 de scrisori interceptate care sînt incluse în volumul al doilea de Corespondență

C.T.: N. Steinhardt ierta, dar nu uita – și avea o memorie foarte bună. Dar ce spera oare de la viața pămîntească în România lui Ceaușescu?

G.A.: Dragă Cristian, problema iertării la Steinhardt este ceva mai… complexă. Dimpotrivă, vorbind de iertarea creștină, atît în Jurnalul fericirii, cît și în volumul de predici Dăruind vei dobîndi, dar și în scrisori, el este de părere că iertarea nu face doi bani dacă nu e urmată de uitare… Atenție, însă: ai dreptul și chiar datoria să ierți, însă doar răul care ți s-a făcut ție personal, nu și răul care li s-a făcut altora și care tinde astfel să se generalizeze printr-o falsă legitimare creștină. Pentru că – nu-i așa? – vor apărea întotdeauna speculanți ai iertării… Ce spera? Să-ți spun mai întîi ce spera deținutul Steinhardt, prin 1962, aflat în acea celulă-infirmerie de la Jilava. Spera (vezi Jurnalul fericirii. Manuscrisul de laRohia, ed. cit., p. 163) ca la ieșirea lor din închisoare (să nu uităm că fusese condamnat la 12 ani de detenție, deci ar fi trebuit să se elibereze în 1972) vor găsi o Europă unită, condusă de partidele creștin-democrate… Cînd colo, ce să vezi: în 1972 i s-a confiscat capodopera sa, Jurnalul fericirii… Ce spera în România lui Ceaușescu? În nici un caz nu credea într-o reformare a comunismului, într-un comunism „cu față umană“ (vezi ironiile sale la adresa lui Gorbaciov din textul „Despre agonia Europei“, inclus în volumul de dialoguri cu Ioan Pintea Primejdiamărturisirii. Convorbirile de la Rohia). Spera, ca toți oamenii normali (după cum i-a mărturisit cîndva lui Stelian Tănase), să se dărîme cît mai rapid, năpristan, șandramaua…




Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Ultimele articole
Editoriale
  • Balada trapezistei de la Capșa

    21 iunie 2022

    Ședeam la Capșa cu Emil Brumaru, cînd chelneru-a venit să ne anunțe că în parcare ne așteaptă carul doldora de păioase și grăunțe. Era talentul nostru de rezervă și nu […]

  • Tiriplici și alte animale fantastice

    21 iunie 2022

    Marcel Ciolacu este viitorul premier al României. Conform protocolului actualei coaliții de guvernare și conform viselor sale destul de umede. Florin Cîțu este fostul premier al României. Între ei stă […]

  • Cursa dezarmărilor

    20 iunie 2022

    A trebuit să deschidă gura Macron ca să se facă într-un tîrziu auzită realitatea: războiul e la granițele României. N-ai zice că a băgat cineva de seamă, dacă judeci după […]

  • Soluția lui Dracula pentru încetarea războiului din Ucraina

    14 iunie 2022

    Deși știam că încă n-are sediu în țara noastră, totuși l-am momit să nu mai plece vara în concediu, ci să rămînă încuiat în mit. ,,Stimați amici, eu chiar pentru […]

  • Așteptând inevitabilul

    14 iunie 2022

    Este greu de spus dacă în Guvernul României este măcar o singură persoană interesată de aspectele economice ale crizei care, deși a început de luni bune, ne este prezentată drept […]

  • Iscusita lașitate

    13 iunie 2022

    Partea europeană a Occidentului bogat ține în continuare cu rușii. Sigur, există un discurs oficial care tună și fulgeră împotriva invaziei, dar nemții, olandezii, italienii și austriecii îi dau lui […]