Lidia Mitchievici îl căina pe Gigi Becali înainte de Paște: "Cum să nu îi dai voie unui creștin să se ducă la biserică de Paște?". Toate tabloidele au descris drama de nedescris a mamei lui Gigi, a nevestei, a celor două fete. A curs suferința din familia asta de Paște ca transpirația din Bănel pe vremuri.
Totuși, de unde pînă unde brand-ul ăsta de creștin pursînge al lui Gigi Becali? Un om bogat și hoț, incult cu sclipiri de retardat pe alocuri, voios cum sînt nebunii voioși, de-o eleganță vestimentară pe care numai oamenii cu foarte mulți bani și clovnii și-o mai permit, Gigi este, dincolo de orice – asta e părerea unanim acceptată – un credincios, un creștin adevărat. Ăsta e și regretul tuturor celor care îi plîng condiția: dom’le, nu a putut să se roage și el, ca orice creștin, la biserică!… Vai, vai, orice, băi, dar numai asta nu!…
Gigi Becali e creștin în accesele lui de creștinism: atunci aruncă cu bani, plînge, își rupe cămașa. În accesele de demență însă, e dement: n-a înjurat de mamă și de morți un reporter timp de zece minute și, dacă nu s-ar fi plictisit, n-ar fi înființat pe loc proba de maraton a luatului de morți în diferite organe? În accesele de creștinism e creștin, la fel de accidental cum îl apucă rîsul și nu se mai poate abține, curgîndu-i lacrimi din ochi și scuipat din gură minute în șir.
Îl ia creștinismul la fel cum îl ia somnul sau foamea, sau cum își fac fotbaliștii de la Steaua tatuaje cu Iisus și Fecioara Maria. Are o pornire, apoi, fie din plictiseală, fie din prostie, uită.
Dar Gigi e creștin pe gustul românului, pe gustul prostului care se uită la RTV și care visează și el să ajungă în Rai într-un Maybach.
Important e să crezi, bă! Asta zice românul. Ce dacă Gigi înjură, ce dacă și-a făcut Iisus-ul ăla de aur în curtea palatului, ce dacă a furat bani de la stat, are suflet bun. Românii vorbesc despre el la fel cum vorbesc femeile de cîte un Gheorghe de la țară care-și bate nevasta: "O mai plesnește, dar n-are suflet rău! Doar că face urît la băutură". Și ideea e că tipul bea în fiecare zi, de fapt continuu, de fapt e singura stare pe care o cunoaște – cea de om băut. La fel e și Gigi – lasă-l, mă, așa e el, mai rău de gură, dar e un suflet mare, a dat bani la oameni, asta înseamnă să fii creștin adevărat, s-a dus la Muntele Athos cu Luțu și cu un măgar…
Gigi reprezintă șansa lor atît la mîntuire, cît și la o reușită picată din cer aici, pe pămînt: n-are școală, suduie, rîde ca prostul… și, totuși, uite că Dumnezeu ține cu el. Dumnezeu i-a dat bani, i-a dat familie, i-a dat pînă și acești ani de pușcărie doar ca să-i arate cît de mult îl iubește.
Deci se poate. Important e să ai suflet bun, important e ca acolo, undeva, în negura corpului tău, între tonele de miel pe care le-ai devorat de Paște și excavatoarele de porci pe care le-ai dat gata la Crăciun să fie ceva numit suflet, cu care să crezi în Dumnezeu. Dar să crezi, băi, să crezi de să te caci pe tine… Eh, e imposibil să nu ai așa ceva. E atît de simplu să ai suflet și să-l pui să creadă, pentru că, în fond, nimeni nu e rău, nu-i așa?…
Hai, mai toarnă un păhărel, futu-i mama mă-sii de viață!
