În sfînta zi de luni și de Rusalii, azi, înaintea meciului cu Slovacia, fraților întru Națională, sîntem obligați să ne păstrăm credința, nădejdea și, mai presus decît toate, dragostea. Rămînem profund atașați, chiar dacă (se mai întîmplă uneori, ăsta-i fotbalul…) dracii roșii i-au bătut pe îngerii noștri galbeni. Avem echipă, avem valoare! Ne bazăm mai ales pe – vorbă de lemn – al 12-lea jucător, unul de nota 10. Suporterii români au făcut senzație în Germania, i-a admirat o lume întreagă.
Pentru noi, ca latini ortodocși și daco-romani din Balcani, preocupați obsesiv de propria identitate și de raportarea la ceilalți, da, este deja o mare izbîndă. Am împlinit astfel, la München și la Köln, un ideal din veacuri al poporului român. Deși dujmanii din afară ne scot tot felul de vorbe, pe drept, pe nedrept, deși chiar noi ne tot mîncăm între noi, uite că ne-a ieșit faza. Măcar de data asta am reușit să fim solidari (zid inexpugnabil!) și nici nu ne-am făcut de căcat (ba chiar dimpotrivă) la oamenii ăia, forța grupului rămâne o aspirație eternă a românului endemic, individualist și incapabil să coopereze întru realizarea așa-numitului „bine comun“. În sensul ăsta, legat de faptul că Naționala e ca Barcelona (més que un club), am selectat cîteva vorbe din context. Menționarea lor s-ar întinde pe hectare:
„Românismul, reintrodus în circuitul populației de la noi din țară“– Mihai Stoichiță, la Sport Total FM;
„Mulțumim ție, Doamne, pentru posibilitatea de a juca“– un preot român din Germania, cleric deștept, la rugăciune pe PRO TV;
„Chiar dacă n-a fost un meci reușit din partea noastră, ne dă încredere pentru următorul meci“ –Laurențiu Reghecampf;
„Sîntem în grafic, chiar dacă sîntem triști“ – Edi Iordănescu;
„România trebuie să sufere pînă la ultimul meci“ –Denis Drăguș.
Toate vorbele astea își au noima lor. Pendulînd spectaculos între încredere și fatalism, ca tot românul, n-o să glosăm metaforic aici despre rostul mîntuirii prin suferință. E de vorbit la nesfîrșit și despre neamul nostru românesc (grea meserie!), cel care, păstrînd datinile, face nuntă la victorie și înmormîntare la înfrîngere.
S-ar mai putea discuta la fel de mult în sens filozofico-teologic și despre triada trup-suflet-spirit.
Dar ne-ar mai lua încă o veșnicie.
„Generația de suflet“, da, sună bine, ne place, susținem, sîntem foarte OK cu sufletul, atît băieții noștri, cît și noi, suporterii cu asupra de măsură pe lîngă ei. Acuma, în ceea ce-i privește pe băieți, mai e de văzut doar ce se va întîmpla și cu trupul. Adicătelea cum stăm cu condiția fizică și cît i-or mai ține balamalele. Și cu spiritul nu mai vorbim! Aici e vorba despre creier, despre cum gîndești jocul lucid – și asta e marea șmecherie. Cît mai rapid! Mă rog, om mai detalia toate aceste aspecte, că pe noi și pe ai noștri ne mai așteaptă destule zile pînă în semifinale. Momentan, în faza asta, abordarea filosofică e clară. Cu Dumnezeu înainte și cu zidul galben în spate, pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor. Hai, România!
