În general, sărbătorile sînt obiceiuri străvechi, transmise din moși-strămoși, alături de o sumedenie de practici și mituri, pe care le învățăm, fiecare la rîndul nostru, de la părinți, bunici sau de la cîte o mătușă pricepută. Una peste alta, e treaba generațiilor mai în vîrstă să predea – și a celor tinere să preia – obiceiurile. Nicidecum invers.
Ei bine, de asta e Halloween-ul diferit fundamental de toate celelalte sărbători din România: pentru că este o sărbătoare pe care copiii o impun părinților. Da, taman pe dos! Uitați-vă, în zilele premergătoare lui 31 octombrie, ce se întîmplă prin magazinele cu jucării și prin piețe, la tarabele cu dovleci: mame, tați și bunici întrebîndu-i pe copii de care pelerină să cumpere, de care costum de zombi, de care dinți de vampir sau, după caz, cum să arate dovleacul care trebuie sculptat… Și copiii de colo, cu aere de experți, dăscălindu-i precis și doct: vezi să fie așa și pe dincolo, vezi să iei dintr-aia, nu dintr-ailaltă… Iar părinții ascultă și se supun, la fel cum ar primi o rețetă de cozonac de la vreo mamaie sau indicații despre cum se alcătuiește alaiul de nuntă. Asta e: depozitarii cunoașterii în materie de Halloween sînt copiii. Și frumusețea maximă e că, de multe ori, indicațiile pe care le trasează sînt simple nazuri, toane de moment sau năzbîtii la modă. Nici o regulă nu e bătută în cuie, decît aceea că, de Halloween, copilul e tartor!
Pentru națio-tradiționaliști, dincolo de îngrijorarea că li se impune (încă) o sărbătoare alogenă (importată din „acel Apus” protestant și decadent) și păgînă, chiar satanistă (socotind toate făpturile întunericului care sînt invocate în fel și chip, în noaptea cu pricina), probabil simptomul cel mai îngrijorător este taman acesta, al răsturnării autorității de vîrstă. În societatea rurală patriarhală, dar și în modernitatea urbană, există tot felul de ritualuri, festivități și serbări dedicate copiilor, de la tăiatul de moț pînă la balul de absolvire, dar, în toate acestea, tot adulții sînt cei care țin frîiele, care normează și păzesc protocolul, în timp ce pruncușorul – odorul, tînărul vlăstar – are mai degrabă rol de obiect adorat. Halloween-ul românesc prin asta își vădește caracterul de carnaval, dincolo de convenția costumării în strigoi, schelete și vrăjitoare: prin abolirea regulilor, prin inversarea ierarhiilor, la modul haios, chiar prin anarhie!
Da, desigur, e o sărbătoare super-comercială, cu tot mai strașnice branșamente în marketing și sfera largului consum. (Am fi copii să credem altceva!) E o perioadă în care se cumpără nu doar pelerine și pălării de cotoronță, ci și suculețe sau bomboane cu etichete „trase la temă”: desenașele cu aripi de liliac, pînze de păianjeni și dovleci ciopliți năpădesc rafturile și raioanele supermarket-urilor. Desigur, acolo unde vine vorba de bani, se termină regatul copiilor și se vădește că toată fantezia, toată ghidușia voios lugubră, tot fiorul de bau-bau ludic sînt pîrghii de stimulare a consumului. Dar calitatea de consumator nu diminuează rolul copilului. Dimpotrivă: există o întreagă tendință de infantilizare a consumului (căruia îi corespund strategii de marketing pe măsură): de pildă, să alegi, dintre bănci, pe aceea care i-a făcut cadou copilului tău un animăluț de pluș devenit „prieten” nedespărțit. Achizițiile de Halloween nu sînt singurele care, deși suportate de părinți, sînt dictate de copii!
Există totuși o categorie de adulți precumpănitor implicați în organizarea și desfășurarea balurilor de Halloween, ba chiar mai mult, în expansiunea acestei mode în România: profii de engleză! Mai precis spus, profele, pentru că sînt în cvasi-unanimitate femei. Tinere, bine pregătite, majoritar din generația care a prins Cartoon Network nedublat „și de acolo am învățat noi engleza la perfecție!”, Miss-ele acestea de azi își retrăiesc, de Halloween, o a doua copilărie în stil Scooby-Doo, alături de elevii lor. Rareori teacher-ițe mai în vîrstă se prind în vria petrecerilor de Halloween, dar, dacă o fac, e pentru că sînt încă „young at heart”…
Un motiv puternic al succesului pe care îl are acest altoi cultural pe trunchiul sărbătorilor românești este tocmai acela al englezei, al anglofoniei biruitoare, al dorinței de a ne califica odraslele la un soi de olimpiadă școlară a globalizării. Chiar dacă celor mai venerabili dintre noi ni se pare o aiureală, un import kitschos, o năzgodie de copii cărora li se dă prea mult nas, și aceia sfîrșesc prin a consimți la adoptarea Halloween-ului în țara noastră, în numele aceluiași deziderat care poartă drapelul emancipării: „Lasă-i, tataie, măcar să învețe engleză și s-o ducă ei mai bine”…
