Regizor de film, scenarist, muzician, actor, Hanno Höfer e, din cînd în cînd, și reporter. A luat premii pentru filmele sale de scurtmetraj și chiar îi place în România, deși nu mai are nici o rudă aici.
Cristian Teodorescu: În afară de tine și de Klaus Iohannis, ai idee cîți nemți mai sînt în Romînia?
Hanno Höfer: Din cîte știu, și n-am chef să mă uit acum pe net, trebuie să mai fie vreo 30.000, din 300.000 cîți au fost pe vremea comuniștilor. Înainte de război au fost chiar vreo 800.000. Eu, de exemplu, nu mai am nici o rudă în România. Ăia care n-au plecat încă de pe vremea lui Ceaușescu, vînduți pe valută, au plecat imediat după ’90, pe gratis. Sînt unii care regretă că au plecat, dar cei mai mulți, cred că nu. Ăștia plecați după ’90 au putut măcar să-și păstreze casele și unii dintre ei mai vin vara ca să-și amintească cum trăiau pe vremuri. Un sas mi-a zis că ăstora li se spune sași de vară. Apropo de sași, eu sînt șvab. Ăsta e un alt trib, mai din vestul țării, și veniți mult mai tîrziu. Sașii au venit prin secolul al XII-lea, noi, șvabii, abia prin secolul al XVIII-lea. Bine, eu sînt șvab doar pe jumătate, taică-meu se trăgea dintr-o familie din partea cehă a Sileziei, venită cu treabă la Lugoj la începutul secolului XX. Cînd mergeam pe vremuri prin Germania, mă mai întrebau nemții cum de vorbesc așa de bine germană și atunci trebuia să pun caseta cu minoritatea germană din România, sași, șvabi, bla-bla, ajunsesem să am un fel de șablon. De cînd a luat șvăboiaca Herta Müller Nobelul, lucrurile s-au simplificat mult, și pentru asta îi mulțumesc. L-a mai luat și fizicianul Stefan Hell, tot șvab, și e și normal să fie așa, pentru că amîndoi au făcut aceeași școală ca mine.
C.T.: Ești regizor de film, ai și o trupă de muzică și din cînd în cînd mai faci și pe corespondentul ZDF. Dacă ar fi să alegi din toate astea, ce ți-ar plăcea să fii?
H.H.: Păi, îmi place fix așa cum e acum. Freelancer, uneori mai mult free decît lancer, dar cu toate astea nu mă plîng. Din contra, în fiecare zi zic mersi că n-am șef și că n-am mai fost angajat cu acte de dinainte de ’89, cînd am fost o vreme traducător la IPROLAM, institutul de proiectări laminoare, și vreo doi ani actor la Teatrul German din Timișoara. Călătoresc mult, văd locuri, nu e rău. De exemplu, în cîteva zile o să merg prin Harghita să filmez niște urși, dacă s-au trezit deja. Singurul meu regret e că tocmai din cauza stilului ăstuia de viață, cu concerte, filmări, plecări etc., n-am reușit pînă acum să mă adun și să fac un lungmetraj.
C.T.: În trupa ta de băieți care faceți muzică aduci periodic lăutari. Cum se pupă muzica voastră cu muzica lor?
H.H.: Da, avem tot felul de colaborări cu lăutari pentru că ce fac ei și ce facem noi e cam același lucru, dar pe alt calapod. Blues-ul e tot muzică populară sau lăutărească, noi nu facem decît să cîntăm în același timp două-trei muzici populare. Au multe lucruri în comun, chiar n-am forțat nota ca să iasă amestecul ăsta. În paralel, îi mai ajut pe băieții din taraful de la Mîrșa, le mai organizez cîte o cîntare sau o nuntă. Vorba vine băieți, nea Vasile de la Mîrșa face 81 de ani anul ăsta, dar se ține mai bine ca mulți dintre noi. În 1999 am fost cu o mare delegație de meșteșugari tradiționali, lăutari, artiști populari etc. la Washington, la un festival organizat de Muzeul Smithsonian. În anul ăla, țările invitate erau România și Africa de Sud, și stăteam cu toții în același hotel. Seara, în saloanele hotelului se mai încingeau hore și sîrbe cu țambal și vioară, condimentate cu tobe africane și alte instrumente exotice. Oamenii nu se înțelegeau prin vorbe, dar au găsit repede o modalitate alternativă de a comunica. La festival, un meșter de-al nostru, văzînd niște gospodine africane trebăluind pe-acolo, a zis admirativ: “Astea-s ca ale noastre, numa’ că-s negre”. Despre asta e vorba. Numai că, din păcate, întîlniri de genul ăsta se întîmplă foarte rar.
C.T.: Bere sau vin?
H.H.: Întîi vreo doua beri, după aia vin. Vinul e mai potrivit pentru vorbe lungi, te stimulează, berea e mai de sete, plus că mahmureala de bere e mult mai nasoală decît aia de vin. Am pe lîngă mine un magazin de vinuri unde ne mai strîngem seara și povestim în picioare la un pahar de vin. Din păcate, e mult prea aproape magazinul ăla.
C.T.: Îți place Brahms, adică muzica aia clasică?
H.H.: Îmi place Brahms, I like Chopin. Da, mă mai apucă și bag un CD cu clasică, am noroc pentru că am moștenit colecția de CD-uri si viniluri de muzică clasică a lui taică-meu, așa că chiar am de unde să aleg. Dar dacă în materie de blues și jazz mă consider avizat, la clasică nu sînt decît un începător. Odată am avut ocazia să filmez o orchestră filarmonică la o repetiție din mijlocul ei și a fost divin. Aș fi putut sta acolo ore întregi.
C.T.: Ai fost prieten cu Traian T. Coșovei. Spune-mi o poveste cu el.
H.H.: Sînt destule. Am fost vecini. Avem o bombă in cartier, La Angela, unde-și făcea veacul Coșovei și unde ne mai întîlneam din cînd în cînd. Crîșma are pe perete un ceas căruia Coșovei i-a scos arătătoarele și a scris pe el: “Oricum ai întîrziat“. Avea locul lui, în colț, la geam, unde nu se așeza nimeni. Locul ăla ar trebuie retras, cum se retrag la fotbal tricourile jucătorilor mari. Odată se plîngea că are o problemă minoră la un ochi, din întîmplare l-a auzit un oftalmolog care bea și el pe-acolo și care lucra la un cabinet din apropiere. A trimis ăla după scule și i-a făcut intervenția acolo, în cîrciumă. Înainte să înceapă, Coșovei a dat tacticos pe gît paharul de vodcă și-a zis: “Băieți, intru în operație!”. Altă dată a trecut pe la magazinul de vinuri, el fiind mai mult cu berea și vodca, și l-a rugat pe Lucică de la magazin să-i facă cadou un decantor. Lucică l-a întrebat la ce-i trebuie, el a răspuns că pur și simplu vrea și el să aibă unul, atît. Cîteva zile mai tîrziu am fost la el ca să-l filmez pentru o emisiune despre scriitori și am văzut decantorul pe dulap, cu niște crengi în el. La înmormîntarea lui au venit mai multe categorii de oameni: rude, prieteni, colegii scriitori și băieții de la Angela. A fost foarte emoționant.
C.T.: De ce n-ai plecat din România?
H.H.: Păi, am plecat, dar m-am întors. Am plecat în august ’88, am studiat pînă prin ᾿’92 la Berlin, unde am prins și căderea Zidului, fapt care mai compensează din regretul că n-am prins revoluția aici. De fapt, la revoluție am vrut să plec imediat spre București, dar nu mai circula nimic. Am ajuns abia pe 3 ianuarie, cînd am și avut primul meu job pentru televiziunea germană.
C.T.: Ce motive te-ar putea face să pleci de aici?
H.H.: N-am de gînd să plec încă o dată din România, aș pleca doar dacă aș primi un job de nerefuzat sau ceva de genul ăsta, și atunci doar pentru o perioadă. E drept că din cînd în cînd simt nevoia acută de a schimba aerul, dar pentru că oricum călătoresc mult, treaba se rezolvă de la sine. Iar la întoarcere, depinde de unde am fost, găsesc România ori un mare sat, ori o țară de pe culmile civilizației.
C.T.: Crezi în UE sau în nu e?
H.H.: Cred în UE, da, nu sînt eurosceptic. De fapt, sînt, dar îmi place să cred că e un scepticism constructiv, nu din ăla pe model unguresc sau, mai nou, polonez. UE are hibele ei, nimic de zis, Kissinger avea dreptate cînd a întrebat pe cine trebuie să sune dacă vrea să vorbească cu Europa, dar cred că ne-am întoarce puțin în timp dacă am da-o din nou cu statul național unitar și alte alea, iar pe mine întoarcerile în timp nu prea mă încîntă.
C.T.: Să zicem că un cititor tînăr te întreabă ce să facă: să stea aici sau să-și ia tălpășița?
H.H.: Asta diferă de la caz la caz. Dacă vrea să studieze afară, l-aș încuraja, ca să-și mai deschidă orizontul, dar l-aș sfătui să se și întoarcă, dacă poate. E greu, știu. România, în schimb, are avantajul că e într-o continuă dezvoltare, încă există oportunități, nu e totul așezat și regularizat ca afară. Am auzit o vorbă, nu știu a cui, dar bună: acolo e mai bine, aici e mai frumos.
212 vizualizări
