Muzician cu formație (Nightlosers) și regizor de film, Hanno Höfer are umorul blajin al omului căruia îi place să rîdă fără să rănească pe nimeni. Cînd îi ceri să vorbească despre sine însuși, Hanno se scarpină amuzat în cap: preferă să cînte sau să povestească în filmele pe care le face. În ultima vreme mai mult cîntă, ideile de film și le pritocește pe îndelete.
Cristian Teodorescu: Cum mai stai cu muzica?
Hanno Höfer: Cu muzica stau destul de bine, cu Nightlosers sărbătorim anul ăsta 25 de ani de la înființare și vrem să organizăm ceva cu ocazia asta, și poate să mai scoatem și un album sau măcar o piesă, două. Mai am un proiect ocazional de blues/funk care se numește Bluescore, cu Liviu Pop la baterie și Raul Kușak la orgă Hammond, ocazional pentru că Liviu Pop stă în SUA și vine în România o dată, de două ori pe an. Dar cînd vine, facem cîte un mic tur prin țară. În afară de asta, din cînd în cînd mă mai invită și alți muzicieni să colaborez cu ei, de exemplu toată săptămîna asta și o parte din următoarea o să fiu în turneu prin țară cu un artist australian de rockabilly și blues, Louis King. Cine e interesat și vrea să vină să ne caute pe Internet. Iar din toamnă pînă în primăvară organizez împreună cu clubul Fabrica, în fiecare miercuri, o seară de blues cu diverși invitați din domeniu.
C.T.: Dar cu filmul?
H.H.: Am mai fost tras de mînecă pe subiectul ăsta. Din păcate, cu filmul am lăsat-o mai moale în ultima perioadă și-mi pare rău de asta. Am tot zis că mă retrag două săptămîni în munți și să mă gîndesc numai la film, dar n-am reușit pînă acum. Dar planul stă în picioare, pentru că idei mai am.
C.T.: Te uiți la serialele românești de televiziune?
H.H.: La un serial românesc nu m-am mai uitat de multă vreme, nu sînt la curent.
C.T.: Dar la seriale în general?
H.H.: La seriale în general mă mai uit, mai ales pe Internet. Mă mai prinde cîte unul și atunci mă enervez, pentru că stau în pat și mă uit la cîte cinci-șase episoade pe zi pînă nu mai știu pe ce lume sînt. Așa că încerc să dozez vizionările. Noroc că nu se întmplă foarte des să mă prindă un serial, dar și cînd mă prinde…
C.T.: Ce părere ai despre concertele la care intrarea e gratis, cu trupe de la noi sau de aiurea, plătite din bani publici?
H.H.: Discuția asta a luat o amploare mult mai mare decît o merită subiectul. Peste tot în lume există concerte cu intrare liberă, chiar noi, cu Nightlosers, am cîntat în concerte cu intrare gratis în toată Europa, din Spania pînă în Slovacia sau nu știu unde, printre care și Zile ale orașului susținute de primării. Problema la noi e că astea par să predomine și sînt de obicei ca o șaorma cu de toate pentru toți, unde se amestecă genurile, publicul e eterogen, se deranjează unii pe alții, trupele deranjează publicul, publicul deranjează trupele etc. De acolo cred că a pornit discuția asta la noi. Și evident și de la latura politică, de la tentativele de campanie electorală mascată sau de la primăriile care încearcă să acopere nereușitele din administrație cu sarmale și muzică.
C.T.: Dar despre drumurile patriei, ca unul care merge des prin țară?
H.H.: Prin țară merg chiar foarte des, majoritatea drumurilor naționale nu arată rău în momentul ăsta, dar cînd o iei pe alea mai puțin naționale e în continuare jale. Uneori, cînd văd gropile și peticele alea, mă ia nostalgia, îmi amintesc de copilăria pe vremea lui Ceaușescu cînd mergeam cu părinții cu mașina prin țară și drumurile erau toate peticite sau cu gropi imense. Pe vremea aia nici cu știam că pot fi și bune, aici e diferența față de azi. Chiar alaltăieri am mers cu duba de la Petroșani la Sibiu, via Transalpina, și a trebuit să trecem de-o porțiune de peste zece kilometri unde drumul nu că era prost, nu era deloc, lipsea pur și simplu. Și asta într-o zonă ultraturistică.
C.T.: Ce trupe noi, dintre cele autohtone, îmi recomanzi?
H.H.: Există foarte multe trupe bune autohone, din toate stilurile, de la jazz, blues, rock, punk pînă la metale grele, dar în general, ca să le vezi live, trebuie să mergi după ele, să le cauți prin cluburi underground sau la festivaluri mici prin țară, pentru că la radio sau la televiziune n-o să le găsești niciodată. La radio/TV știm cu toții ce găsim. Din păcate, nici cluburile și festivalurile alea nu sînt multe, așa că trupele astea, deși sînt bune, n-au unde să se exprime, cît despre trăit din asta, nici nu poate fi vorba. Cînd ne-am format noi, prin 1994, am avut norocul să ne mai dea la radio și la TV, ceea ce ne-a ajutat foarte mult, o trupă tînară din ziua de azi n-are șansa asta, dacă nu e foarte comercială.
C.T.: Ce trupe consacrate, tot autohtone, să reaud (și să revăd) neapărat?
H.H.: Sînt puține trupe consacrate care cu trecerea timpului să nu-și fi „ajustat” stilul, dar pe undeva poate că e normal, după o anumită vîrstă. Mie-mi plac trupele care încă mai au ceva de spus, indiferent de vechimea lor. Uneori și nouă ni se reproșează că n-am mai scos un album de nu știu cîți ani, iar eu încep să caut scuze, cum că la noi e mai greu pentru că locuim în orașe diferite și așa mai departe, dar în principiu au dreptate, îmi asum critica.
C.T.: Ce muzică asculți în mașină?
H.H.: Muzica ce le place românilor. Asta pentru că n-am mașină. Așa că ascult ce le place taximetriștilor, uberiștilor, șoferilor de microbuz, de autobuz, de rată la țară. Și am avut tot felul de surprize plăcute de-a lungul timpului. Dar și neplăcute.
C.T.: Bănuiesc că nu ți-ai pus radio la bicicletă. Cum te descurci cu ea prin București?
H.H.: Deși în ultima vreme au început să apară mai mulți bicicliști în oraș, mersul cu bicicleta prin București a rămas un sport extrem. Asta, printre altele, din cauza neatenției șoferilor care nici pînă acum nu s-au obișnuit cu asta, dar și a lipsei pistelor de bicicletă sau a gropilor nesemnalizate. Cum să ai doar zece kilometri de pistă într-o capitală în condițiile în care bicicliștii s-au înmulțit semnificativ și acum au mai apărut și trotinetele electrice? Adică, pe de o parte, umpli orașul cu biciclete și trotinete de închiriat, dar pe cealaltă parte nu le oferi nici cele mai elementare condiții de deplasare. Mai ales că ăștia care închiriază bicicletele sau trotinetele sînt de obicei oameni care nu au așa ceva acasă și habar n-au cum să meargă corect pe ele. I-am văzut aruncîndu-se în niște situații total riscante, încît uneori îi înțeleg și pe șoferi. Dar problema care rămîne e că Bucureștiul e la pămînt în materie de transport alternativ. Lipsa de interes a Primăriei, dar și lipsa de cultură civică a participanților în trafic – știu că sun ca un milițian acum – mă fac să fiu pesemist pentru următorii zece ani. După aia mai vorbim, sper.
C.T.: Recomandă-mi o carte de citit în vacanță.
H.H.: Altă problemă. Recunosc că în ultima perioadă n-am mai citit cît aș fi vrut. Am un Kindle pe care-mi pun diverse cărți pe care-mi propun să le citesc și nu reușesc. Le încep acasă, dar pe drum le las, pentru că cititul în dubă e greu, la ce colegi am. O carte pe care am început-o recent este autobiografia unui mare saxofonist american de jazz, Art Pepper, mort în 1982, care se numește Straight Life, iar criticii sînt de acord că e una din cele mai bune autobiografii în general, nu doar a unui muzician.
981 de vizualizări
