Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

HORIA ANDREESCU: „Am ajuns să cînt la cea mai minunată, sensibilă orgă care poate exista, orchestra simfonică”

Zoom HORIA ANDREESCU: „Am ajuns să cînt la cea mai minunată, sensibilă orgă care poate exista, orchestra simfonică”

Dirijor principal al Filarmonicii „George Enescu”, Horia Andreescu a dirijat de-a lungul timpului mari orchestre din lume, ca invitat. Este laureat a numeroase premii la mari festivaluri internaționale.

Cristian Teodorescu: Aveți un program extraordinar de încărcat. Cum vă faceți agenda, încît să aveți timp pentru toate?

Horia Andreescu: Este mai bine să fie încărcat și nu extraordinar de încărcat. Sigur că pe agendă sînt lucruri constante, legate pe de o parte de familie, pe de altă parte de profesie. Uneori apar fel de fel de lucruri peste zi, pe care trebuie să le rezolvăm în zigzag și mai sînt și zile în care trebuie să-mi fac listă, iar zigzagul prin București poate fi o aventură…

C.T.: Mulți ani ați făcut naveta între București și Ploiești, cu dese expediții la Viena. La Ploiești dirijați pe atunci o orchestră de 98 de persoane, în timp ce la Viena vă duceați în calitate de cursant. Cum venea asta, și dirijor, și „elev”?

H.A.: În fond, la Viena am fost la o bursă Herder, foarte importantă la acel moment. Atunci am descoperit că avusesem la București profesori extraordinari, fie la liceu sau, mai ales, la facultate (pe atunci Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”). La Viena m-am întîlnit cu Hans Swarowski și Karl Österreicher, la celebra Academie de Muzică. De fapt, dirijam concertele de la Ploiești și cu salariul plăteam trenul pentru Viena. Ceea ce a fost însă mai important decît naveta Ploiești-Bucuresti și Ploiești-Viena ca student a fost faptul că naveta pe care o făceam era între Ploiești și Orchestra Simfonică Radio Berlin, Ploiești și Orchestra Filarmonică din Dresda, Ploiești și Capela de Stat din Schwerin. Asta a început în 1981, după ce am luat premiul la Festivalul Internațional de Muzică Nouă de la Berlin. Atunci, din toamnă, am devenit dirijor invitat permanent la Orchestra Radio Berlin. Acele „navete” au fost mai importante decît cea de la Viena, pentru că de fapt, ajungînd eu la Viena ca bursier Herder pentru prima oară, am văzut care este obiectivul către care trebuie să tind ca profesionist, descoperind nivelul vieții muzicale din Viena.

C.T.: Ce a însemnat orga de la Biserica Neagră din Brașov pentru viitorul dirijor Horia Andreescu?

H.A.: Eu am locuit la Brașov într-un cartier săsesc. Copil fiind, cu un prieten de-al meu sas, am mers într-o zi la slujba bisericii protestante din cartier și atunci am auzit pentru prima oară orga, care m-a fascinat. Mai tîrziu mergeam la Biserica Neagră să ascult organiști celebri și mi-am dorit să ajung să cînt și eu la acest instrument. Eram în clasele primare. Dumnezeu mi-a împlinit dorința peste așteptări. Pentru că am ajuns să cînt la cea mai minunată, sensibilă orgă care poate exista, orchestra simfonică.

C.T.: Cînd ați știut că veți deveni dirijor?

H.A.: Eu voiam să devin compozitor și am intrat la Conservatorul din București cu gîndul să studiez compoziția. Am și fost studentul la compoziție al lui Ștefan Niculescu. Tot în anul I am avut șansa să îl am ca profesor de dirijat de cor pe Marin Constantin. Eram împărțiți pe grupe și ne dirijam unii pe ceilalți. Important este că, după cîteva luni, Marin Constantin mi-a spus: „Horia, tu trebuie să faci dirijat”. „Nu, maestre, eu vreau să devin compozitor.” „Tu trebuie să devii dirijor.” Și așa s-a și întîmplat. Peste mulți ani, cînd ne-am reîntîlnit, l-am întrebat cum și-a dat seama de această disponibilitate a mea și atunci mi-a spus că eu nu realizasem, nu-mi dădusem seama, că eram singurul din tot anul în fața căruia, cînd îmi venea mie rîndul să dirijez, se făcea liniște. Aveam un talent special de a comunica prin gest, prin fizionomie. E foarte important că el a văzut că aveam această posibilitate de comunicare care îi determina pe colegii mei să mă urmeze.

C.T.: Spuneați într-un interviu: „Pe Celibidache puteai ori să-l iubești, ori să-l urăști”. Cale de mijloc nu exista?

H.A.: Am lucrat cu Celibidache, am fost unul din bursierii lui, alături de alți colegi români – Cristian Brâncuși, Mădălin Voicu, Radu Chișu, Aurelian Octav Popa, ba la prima ediție, cea de la Universitatea din Trier, și un dirijor de-al nostru de mare anvergură, Ion Baciu –, invitați la cursurile de la Universitatea din Trier în 1978. Era un curs de o lună. Dar, din sutele de candidați, eu am fost unul dintre cei zece aleși să lucrez cu orchestra. Am mai fost o lună în 1980, la München, pe lîngă el, și din cînd în cînd mă chema în camera de la hotelul Athénée Palace, după cîte un concert, să-mi arate, să-mi explice de ce nu se începe Suita a 2-a din Daphnis și Chloé de Ravel cu un autakt activ, unde și de ce în anume segmente se tactau în 2, altele în 4, chiar dacă făceau parte din același arc melodic. În perioada cînd am fost în preajma lui am remarcat că era fie adulat, fie tratat cu o respingere totală. Au fost oameni care s-au îmbolnăvit de nervi cînd au lucrat cu el și invers, dăruire, bucurie totală a altora, chiar schimbare de destine. Exista totuși și o cale de mijloc, unele idei, sau felul lui de a se purta, mai ales felul în care dirija, erau acceptate. Sau nu. Dar s-a întîmplat ca în interviurile luate altor dirijori în perioada aceea să pot găsi și alt tip de percepții. Un mare muzician, pianist și dirijor al timpului nostru, Daniel Barenboim, a acceptat cu mulți ani în urmă să fie dirijat în concerte de Celibidache, atunci cînd evolua în calitate de pianist. A făcut-o cu intenția clară de a învăța de la Celibidache, chiar dacă uneori, mai ales în privința tempoului, simțeam că intențiile erau uneori ușor diferite. Există și acest exemplu al cuiva care a știut să învețe de la el cum „face muzică”, cum „gîndește muzica”, nu neapărat cum „dirijează”. Barenboim declară că a fost un cîștig pentru el. Important e că timpul a vindecat aceste probleme. Și acum contează doar ce a rămas prin înregistrări. Înregistrări live din concertele lui cu Radio Stuttgart, Filarmonica din München sau orchestrele Radio din Copenhaga sau Oslo. Și cele de la Filarmonica din București din anii ’77-’78.

C.T.: Cînd un mare dirijor se întîlnește, ca invitat,  cu o mare orchestră, cum reușește dirijorul să-și pună „amprenta” asupra orchestrei?

H.A.: Cînd te întîlnești cu o orchestră de calibru, poți să fii acceptat de orchestră și ea să cînte cum dorești și cum gîndești tu, dacă ai o concepție clară, mereu justificată muzical, și mai ales dacă este și punctată de unele idei și sugestii noi, care rezultă din felul în care gîndești partitura, din sugestiile noi, din nuanțele noi, care pot fi deduse din muzica compozitorului. Cînd o lucrare mare, densă, te lasă să găsești unghiuri, sensuri noi, care se lasă greu descoperite, atunci orchestra te acceptă. Poți să fii și neacceptat de cîte o orchestră mare, dacă nu te impui, și atunci experiența nu este dintre cele mai plăcute. Nu am trăit așa ceva, dar am văzut la alții. Relația unui dirijor cu o orchestră mare cred că mai depinde și de structura dirijorului în cauză, de posibilitatea lui de a comunica cu orchestra și cred că, în general, eu sînt un om comunicativ. În general, prefer lucrul concentrat, alternat cu momente de destindere, care nu totdeauna poate reușesc, dar încerc. În cazul celor trei orchestre germane despre care am pomenit, ele doreau să lucreze cu mine pentru că era eficient, dar și plăcut, iar ei nu se simțeau obosiți după repetiții. Ceea ce nu înseamnă că nu lucram serios. Capacitatea aceasta de comunicare funcționa doar uneori. Nu întotdeauna a dat rezultate. Dovada este ruperea relațiilor mele cu Orchestra Națională Radio, relații care ulterior s-au refăcut.

C.T.: Celibidache ura muzica „la conservă” – adică înregistrările, cu reveniri, pentru ca totul să sune perfect, deși în cele din urmă s-a lăsat înduplecat să și înregistreze. Dumneavoastră, ca perfecționist ce sînteți, ce preferați?

H.A.: Celibidache a acceptat să facă înregistrări speciale în anii ’50, la începutul carierei sale. Apoi a renunțat. În perioada müncheneză a scris și a înregistrat-o el însuși, cu Filarmonica din München, cu bună știință, o suită scrisă pentru copii: Taschengarten (Grădina de buzunar). Restul au fost înregistrări live din concert, preluate din transmisii radio sau TV cu Orchestra Radio Stuttgart și nu numai. Și eu prefer înregistrările din concert, care surprind emoția și starea concertului. Înregistrările speciale, de studio, „conservele”, uneori înregistrate pe fragmente, cu atenția îndreptată mai mult spre acuratețea tehnică, pierd mult din sensul și stările care pot fi transmise cu adevărat celor care ascultă muzica live. Celibidache spunea că înregistrările de astăzi pot avea două dimensiuni (stereofonia). Le lipsește o a treia. Poate cea a emoției, adică ceea ce mie, transmițătorului (dirijorul și muzicienii de pe scenă), și captatorului (publicul-ascultătorul) ne relevă adevărata stare, ADEVĂRUL muzicii. Anii și experiențele acumulate fac să simt imediat, ascultînd o lucrare în concert sau din „conservă”, dacă parcursul devine corect, previzibil, însă îi lipsește profilul specific, expresiv. Chiar dacă e un dirijor de renume, îmi dau seama dacă mă interesează sau nu ce urmează a fi făcut. Știu cum va decurge lucrarea, simt dacă nu-mi aduce ceva nou sau special.

C.T.: Dacă acum, cînd vorbim, ar trebui să dirijați o compoziție aleasă pe loc, care ar fi prima dumneavoastră alegere și de ce?

H.A.: Simfoniile lui Beethoven și, în special, Eroica.

C.T.: Dintre dirijorii români care vin, pe cine ați remarcat anume?

H.A.: Aici e mai delicată întrebarea. Sînt deja dirijori de vîrstă medie care sînt foarte buni, de exemplu Cristian Oroșanu și Tiberiu Soare, sînt și cei din generația mai tînără, Gabriel Bebeșelea, care are deja o activitate internațională susținută, mai este și Mihnea Ignat, care locuieste în Spania. Sînt doi dirijori la Cluj care îmi plac, amîndoi la Opera Maghiară. Poate că ar fi trebuit să nu spun nimic. Important e că sînt tineri care se afirmă în condiții mult mai grele decît era pe vremea mea. Concurența e mai mare, circulația e alta, lucrurile au evoluat, „înghesuiala” e mai mare, orchestrele nu sînt mai multe. Cînd generațiile noastre absolveau studiile, eram programați, de Ministerul Culturii sau cum se va fi chemat el atunci, să dirijăm două orchestre din liniile 2 sau 3. Lansarea ne era asigurată. Depindea de noi ce putea să urmeze.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • Piața Victoriei teleormănenilor asupra românilor de pretutindeni

    14 august 2018

    După ce  a adus drept jertfă o fecioară neprihănită cu chistolul la jartieră, aruncînd-o dincolo de gardurile de protecție ale Guvernului în ghearele balaurului cu mai multe capete, Jandarmeria Română, […]

  • Muieutică și adevăr

    14 august 2018

    Pietroaiele care au zburat vineri seară spre jandarmi s-au întrupat dintr-un cuvînt. Așa a profețit domnul Liiceanu și așa s-a întîmplat. Revoluția a urmat, ascultătoare, drumul indicat de cele patru […]

  • Jandarmurdăria

    14 august 2018

    Concluzii după ridicarea norului de fum și gaze lacrimogene: 1) Jandarmeria nu poate fi judecată cu aceeași măsură cu care îi judecăm pe cei care au participat la protest. Nu […]

  • Scopul scuză mijloacele de tracțiune ale partidelor

    7 august 2018

    Săptămîna trecută, Klaus Iohannis și-a lăst bicicleta la poartă și a intrat călare pe Dragnea în Ierusalimul liberal, în aplauzele zarafilor. Oricît de deșelat ar arăta Dragnea și oricîte măgării […]

  • Procurorul Poporului

    7 august 2018

    Din adîncul temniței, cocoșat de o pedeapsă cît eternitatea, judecătorul Mircea Moldovan, numărător de voturi la alegerile prezidențiale din 2009, povestește frauda. Moldovan era atunci membru al BEC, vicepreședinte al […]