Laudă-te, gură, că diseară-ți dau friptură!
Ați auzit cum vorbesc băiețeii mici, de 4-5 ani?
– Tata meu e cel mai înalt și cel mai puternic. Dacă vrea, se bate cu toate armatele și le face pilaf.
– Și tata meu îl face pilaf pe tata tău.
– Și după aia vin eu și te-mpușc, că am acasă un pistol mare.
– Și eu am acasă două pistoale mari.
– Și eu un balaur pe care o să-l pun pe tine.
– Și eu o pun pe mama pe balaurul tău. O să-l oblige să-și strângă jucăriile și n-o să-l mai lase la televizor.
Ei bine, cam așa vorbesc și băiețeii mari, între 20 și 80 de ani.
– Da, bă, și să vezi fază, ăla stătea să dea colțul, dar am dat două-trei telefoane și l-am salvat. I-am găsit ficat.
– Îi era poftă de ficăței la tigaie?
– Nu, bă, boule, avea nevoie de transplant.
– Păi, și de unde i-ai găsit tu ficat?
– I-am pus pe unii să-l omoare pe unu’ și să-i ia ficatul.
– Aha. Păcat că nu m-ai sunat pe mine. Îți aduceam ficatu’ lu’ Osama Bin Laden.
– Du-te, bă… Cum?
– Simplu. Eram acolo când l-au prins.
– E, na! Nu te-am văzut. Că și eu treceam pe-acolo, chiar când au intrat peste el. Am făcut și poze.
– Eu am coordonat operațiunea.
– Eu eram la telefon cu Obama și după aia îți dădeam ție ordine, prin stație.
– Eu ERAM OBAMA și îți ziceam ție, la telefon, ce ordine să-mi dai mie prin stație.
De-asta și sunt atât de lungi berile între bărbați. Durează ceva până se termină toate minciunile gogonate. Umblă zvonul că, deși îl mai invită îngerii, Dumnezeu nu se duce niciodată la bere. Păi, drept cine ar putea să se dea, săracu’, când încep laudele?
O groaznică durere de minți
Dumnezeu, foarte probabil, a fost un băiat din ultra-vechime care a pus o piatră peste altă piatră și care le-a spus amicilor cu fruntea îngustă care se băteau pe-o bucată de carne crudă de antilopă:
– Ia, uite, coaie, am pus o piatră peste altă piatră!
Iar ăia:
– Mamă, ce tare!
– Aha!
Apoi, la multele beri care au urmat după carnea aia de antilopă și la multe alte beri care au urmat altor antilope, s-a ajuns la povestea cum că e unul Dumnezeu care a făcut pietrele, pămîntul, munții, cerul, care a zis să fie lumină și lumină a fost…
Și toate au fost bune. Pînă într-o zi însă, cînd Dumnezeu a ieșit cu nevastă-sa la masă, împreună cu prietenii lui Dumnezeu și cu nevestele lor. Între două rumegări de frunze, nevasta lui Dumnezeu a zis:
– Eh, hai, mai taie din ele! Ai făcut lumea pe dracu’ să te pieptene, tu abia dacă poți să schimbi becul la noi în peșteră sau să repari priza în grota copiilor…
Femeia are un simț exagerat al adevărurilor care chiar nu contează. Ani de povești, epoci întregi de ieșiri la bere în care se șlefuiesc povești, se articulează bancuri, se dă patină unor pilde sînt rase de cîte o gagică:
– N-a fost așa, eram acolo, pur și simplu a luat o piatră și a pus-o peste altă piatră! Atît a fost, nimic mai mult.
Cu un astfel de simț tîmpit al adevărului, nici nu e de mirare că femeia, după o jumătate de oră de pileală, se plictisește, nu mai are nimic de zis și vrea acasă.
Și vin povestirile cu femei.
Zici:
– Cum cine-i Mariana? O colegă oarecare de birou…
Și, la fel, intervine ea:
– Da, da, oarecare… N-ai zis că ați rămas vineri peste program?
– Ba da, așa am zis.
– Aha… că eu sînt proastă, nu?
Tăcere, după care nu te poți abține:
– Te rog, spune ceva, chiar nu vreau să răspund la întrebarea asta.