Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

În pat cu redacția – episodul 12 –

Zoom În pat cu redacția – episodul 12 –

Mă gândeam că 1991 a fost un an destul de șters, din care nu-mi amintesc nimic foarte important și mă pregăteam să sar destul de repede la aglomerația de evenimente din toamna lui 1991. Dar n-ar fi fost nici măcar apropiat de realitate, pentru că ’91 a fost, totuși, un an plin. Cel puțin pentru mine.

Prima amintire puternică a anului ăluia datează din noaptea de Înviere, primul moment în care mi-am folosit legitimația de presă. De fapt, nu era chiar legitimație. Era un A5, pe care fusese scrisă la mașină o adeverință prin care se certifica faptul că sunt ziarist la publicația Cațavencu. Mă legitimam cu număr și serie de buletin, totul era frumos ștampilat și semnat.

În seara aia am primit o misiune importantă din partea familiei. Am fost trimis la gară să recuperez pachetele cu bunătăți puse la tren de bunica de la Iași. Pe drumul spre gară mi-am cumpărat țigări, căci, publicând constant, eram plătit constant și aveam, prin urmare, bani să-mi cumpăr ce țigări voiam eu, când voiam eu. Pentru seara aia alesesem un Pall Mall lung și încă ceva, nu mai țin minte exact ce. La gară, totul a decurs conform planului. Am recuperat de la controlor o damigeană de cinci litri cu vin, pe care am pus-o în rucsac, și un pachet măricel în care se aflau ouă vopsite, cozonaci și pască. În forma unor cofraje de ouă, care și asigurau, de altfel, integritatea fizică a coletului, pachetul era învelit în hârtie groasă de împachetat, iar bunica scrisese mare pe partea superioară „Nu mă răsturna!“. Ceea ce nici nu avem de gând să fac.

După recuperarea prețiosului pachet, am luat metroul, după aia tramvaiul, trei stații, și apoi am început să mă strecor printre blocurile care acopereau spațiul dintre Liceul de Chimie și Școala 116, împresurând livada cu cireși și livada cu nuci, cele două repere arboricole ale Ozanei, mirifica zonă a cartierului Titan.

Mă grăbeam, pentru că aveam un plan de o istețime romantică deosebită. Mă gândisem de aproximativ vreo două săptămâni ca în noaptea de Înviere să o sun pe una dintre fostele colege de clasă din gimnaziu, care învățase într-a IX-a în același liceu cu mine, dar se mutase ulterior la Liceul German. Urma să o surprind, invitând-o să mergem la slujba de Înviere la vreo biserică mai de fițe din centru, după care să mergem să ne plimbăm prin Piața Universității, unde cu un an înainte, în aceeași noapte de Înviere, bucureștenii aduseseră mii de lumânări aprinse, exact în noaptea de Înviere, care atunci căzuse între 14 și 15 aprilie. La o săptămână după aceea, pe 21 aprilie, avea să înceapă manifestația din Piața Universității, iar mie îmi apărea primul text într-o publicație tipărită. Despre asta am mai povestit, despre luminile din noaptea de Înviere 1990, nu. Mă impresionaseră atât de mult la momentul ăla, încât consideram că numai acolo îți poți petrece cum se cuvine noaptea de Înviere. Dacă aș fi putut să leg asta și de începutul unei idile îndelung amânate ar fi fost perfect.

Așadar, mă grăbeam, având o țintă clară. Din păcate, n-a ieșit chiar cum îmi planificasem eu.

Prin dreptul alimentarei din apropiere de casă m-au abordat vreo doi dintre golănașii în devenire ai cartierului, cerându-mi, destul de nepoliticos, o țigară. Deși îmi aprinsesem una cu câteva momente înainte și deși aveam două pachete pline în buzunar, am ales să le refuz cererea, pretinzând că nu dețin așa ceva. Și am trecut înfumurat mai departe. La cam o sută de metri distanță, când mai aveam destul de puțin până acasă, am fost înconjurat de o gașcă de vreo 10-12 tipi, inclusiv anterior amintiții golănași. Fiecare avea să-mi reproșeze câte ceva sau, dacă nu avea, venise acolo ca să sprijine reproșul unui prieten. În câteva zeci de secunde totul a degenerat într-o grămadă destul de dezorganizată, în mijlocul căreia mă aflam eu, încasând pumn după pumn. Nu că aș fi avut obișnuința sau știința de a mă bate, dar oricum eram preocupat mai mult de pachetul pe care scria că nu trebuie răsturnat. Din îngrămădeala aia de pumni și picioare ieșea o mână, a mea, care încerca să salveze pachetul de la acțiuni violente. A durat ceva până să realizez că aș putea replica și eu. Am reușit să plasez un șut, într-o zonă sensibilă, ceea ce mi-a deschis o portiță de scăpare, pe care am fugit mâncând pământul.

Ajuns în casă, am lăsat damigeana cu vin și pachetul cu ouă și cozonaci în bucătărie și m-am repezit în baie, să mă spăl pe față și să evaluez pagubele. Eram puțin umflat. Cam în toată zona feței. Dar, altfel, era OK. Puteam să merg la Înviere, mi-am zis eu, în timp ce mă îndreptam icnind spre telefon. Ai mei au fost de altă părere. Am fost întins pe canapea, mi s-au pus comprese reci, iar tata și soră-mea au plecat spre secția de Poliție, pentru a reclama agresiunea. S-au întors după vreo oră și jumătate, nervoși, căci agresiunea trebuia reclamată de chiar cel agresat. Care deja începuse să se învinețească.

Am reluat traseul până la Circa 13, de data asta tata și eu.

Deja nervos, tata n-a mai avut chef să aștepte încă o oră până să mi se ia declarația și se pregătea să dea cu pumnul în masă. Dar n-a fost nevoie. Mă umflam și mă învinețeam de la un minut la altul și arătam, probabil, destul de nașpa, așa că am făcut impresie, iar vreo doi polițiști tineri au început să se ocupe imediat de mine. Unul mi-a luat declarația, celălalt a așteptat să înșir toți agresorii, după care a încropit rapid o poteră și au pornit prin cartier.

În cele din urmă m-au urcat în ARO-ul secției și am plecat într-o călătorie de-a dreptul inițiatică spre IML. Au mai lăsat acasă un coleg, au alimentat, dar, în cele din urmă, am ajuns la Institutul de Medicină Legală. Unde am așteptat vreo două ore să revină medicul legist de gardă. Care era plecat pe teren, la o spânzurare. Într-un târziu, băieții de la IML ne-au spus că stăm cam de pomană, pentru că medicul s-ar putea să nu se mai întoarcă. „Știți, e și Învierea…“

N-am mai stat, la cererea mea. Ratasem slujba, dar încă mai speram să mă plimb pe lângă lumânările din Piața Universității. Nici asta n-am mai făcut, până la urmă. Dar le-am văzut din mașina Poliției, căci și-au lăsat un coleg acasă, în Dorobanți. Pe drumul spre casă, căci au ținut să mă lase la ușa blocului, i-am întrebat dacă pot să scriu tot ce au povestit ei în orele alea despre șefii lor, despre condițiile de muncă etc. „Sunt ziarist și mi se pare un subiect foarte interesant“, am zis atunci. Am scos adeverința/legitimație de presă și le-am arătat-o. S-au uitat la mine, și-au amintit că am doar 16 ani și ceva, s-au uitat la hârtia aia și m-au luat în serios. M-au rugat să nu scriu nimic, dacă se poate, pentru că le-aș face probleme mari.

N-am scris. A fost primul off the record din cariera mea.




Citeşte mai multe despre:

2 comentarii

  1. #1

    Foarte frumoasa povestire.

  2. #2

    Excelent text, multumesc

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Ultimele articole
Editoriale
bijuterii argint