În pat cu redacția – episodul 54 –

În general, în toți anii noștri de existență, fie că ne-am numit Academia Cațavencu sau ne numim, acum, Cațavencii, am lucrat și încă mai lucrăm cu marfa clientului. Am luat personajele existente, le-am studiat, le-am disecat, le-am etichetat și le-am pus pe niște rafturi de unde le-am luat când situația o impunea, ca să le dăm oamenilor să se joace cu ele. Voi reveni, căci, cumva, simt nevoia să scriu despre cel mai important rol pe care l-a avut revista asta, mai ales în anii ’90 ai secolului trecut, când a făcut ceea ce s-a dovedit vital pentru devenirea democratică a acestei țări: am desacralizat autoritatea pământeană, am făcut politrucul accesibil prin deriziune, am făcut imposibilă construirea de noi statui de-ale lui Lenin pentru că, cu puterile noastre destul de limitate, am umanizat tătucii. Atât ne-a dus pe noi capul, asta am făcut, mai mult sau mai puțin conștient.

Dar, cum zicem, voi reveni la asta.

Am și creat, însă, de-a lungul timpului, personaje. Nu ne-am mulțumit doar să le folosim pe cele existente, ci am dat de multe ori deoparte bube, mucegaiuri și noroi pentru a le arăta cititorilor noștri ce se ascunde dedesubt.

Așa am făcut și în martie 1996. Nu eu, ci, în principal, Liviu și Biju. Atunci, revista a publicat o anchetă destul de eterogenă, dar cu un impact uluitor. Altul decât cel sperat de noi.

Totul a pornit de la informația lui Liviu că în redacția noastră Serviciile ar fi infiltrat pe cineva. Bănuielile au început să apară atunci când Ralu Filip a început să publice în publicațiile Fraților Păunescu un serial dedicat revistei noastre. Materialele lui aveau drept sursă, destul de evidentă, un serviciu de informații. Nici nu era greu să realizezi asta, pentru că Ralu Filip nu și-a dat prea mult osteneala să mascheze stilul rudimentar al scriiturii de notă informativă. De fapt, prin 1997 am și văzut materialele sursă, în dosarele pe care ni le întocmise SRI. Printre bălmăjelile scrise de subordonații domnului Măgureanu se regăseau și bârfe din interiorul redacției. Noi puteam, evident, să le recunoaștem. Nu știam, însă, sursa. Până când unui whistleblower din SRI i s-a făcut milă de noi și i-a pus lui Liviu la dispoziție dovezile că una dintre secretarele noastre își mai rotunjea veniturile oferind informații din interior.

Doar din asta nu ieșea un material prea tare. Așa că ancheta despre secretara acoperită a fost completată cu încă un exemplu de om din presă care lucra la momentul ăla pentru Servicii. Partea asta a anchetei, dacă țin eu bine minte, a fost documentată de Biju, care urmărea de mai multă vreme cazul Băncii Columna, o bancă a unor urmași și continuatori ai Securității și partidului, care se pretindea bancă româno-elevețiană. Pentru ca ambasadorul Elveției să nu iasă public și să spună clar și adevărat că nu există nici un amestec elvețian în Banca Columna, în patul lui a fost strecurată o așa-zisă ziaristă de la Evenimentul zilei, în vârstă de doar 20-21 de anișori.

Nu ne-am dat seama ce am făcut și ce am declanșat decât la câteva zile de la apariția anchetei respective, când au început să ne caute insistent ziariști din Elveția. Pentru noi, povestea interesantă se învârtea în jurul infiltrării redacției de către SRI. Pe ei îi durea în cur de asta, ne-au întrebat câte ceva din politețe. Pentru ei, povestea era legată doar de Jean-Pierre Vettovaglia, ambasadorul Elveției la București, și de amanta sa, Floriana Jucan. Jean-Pierre Vettovaglia avea să devină, în doar o lună, „fostul ambasador al Elveției la București“, iar Floriana Jucan devenea o vedețică și autoarea cărții autobiografice Ambasadorul, în care-și descria relația cu elvețianul și lăsa să se înțeleagă că ar fi fost, în același timp, și amanta lui Virgil Măgureanu. De ambasador nu prea mai știu ce s-a ales, dar Floriana Jucan a devenit o mare doamnă a presei românești, proprietar de revistă și fină cunoscătoare a budoarelor politicii.