Săptămâna trecută a debutat pe platforma petrolistă a Păntălagilor Andrei Caramitru. Andrei Caramitru este un tânăr de 42 de ani și de succes, care, asemeni multora dintre concetățenii săi din aceeași generație, a studiat în străinătate. La Geneva, în Elveția. Într-o vreme în care, după cum spune el însuși, într-un interviu de PR: „Era o altă Românie atunci, nici bursă de studii nu aveai cum să iei”. Dar nu-ți trebuie bursă, dacă mătușa lucuiește la Geneva încă dinainte de 1989.
Andrei Caramitru are, așadar, asemeni multora din generația sa, studii economice la Geneva, urmate de o carieră la fel de plină de succes în două companii de top din lumea consultanței de business: McKinsey (16 ani) și Boston Consulting Group (2 ani). După care, renunțând patriotic la veniturile de aproximativ 500.000 de dolari anual la care ajunsese la BCG (tot conform unei prezentări de PR din presă), a revenit în țară pentru a deveni antreprenor în domeniul “comerțului online cu servicii”. Ca o paranteză, Andrei Caramitru este al treilea personaj despre care aflăm, după 10 august 2018, că a lucrat pentru McKinsey. Ceilalți doi sunt Sebastian Burduja și Raul Pătrașcu, eminentul cercetător chimist, cu studii la Yale, care ne-a anunțat că gazele lacrimogene provoacă modificări ale ADN-ului.
Am început cu această scurtă biografie pentru simplul fapt că ea nu apare pe site-ul gas4ormedia.ro, ceea ce ni se pare o scăpare. În plus, noi nu ne vom lăuda cu părinții domnului Caramitru, așa cum a făcut-o el în fiecare biografie romanțată. Pentru că nu sunt ai noștri, iar dacă ar fi ai noștri ar trebui să explicăm cum un bugetar de-o viață a avut bani să plătească studiile în străinătate ale celor trei copii. Cele zece secunde trecute prin cadru în primul film din seria Misiune imposibilă nu acoperă costurile.
Bun, așadar. După această digresiune, să revenim la debutul analistic al domnului Andrei Caramitru. Într-un text suficient de lung pentru a hrăni un întreg sat din Somalia sau pentru a salva de la sinucidere 2,5 balene albastre, dar, în același timp, suficient de prost construit pentru ca nici satul și nici balenele să nu înțeleagă demersul autorului, domnul Caramitru încearcă să ne explice cine încurajează corupția.
În primul rând, remarcăm că revenirea domnului Caramitru în țară l-a făcut să vină și la temă: corupția. Asta și numai asta este problema României: corupția. Nu este o problemă, de exemplu, că investim nejustificat în armament care nu ne trebuie, dar nu investim în învățământ. Nu, nu. Corupția e adevărata problemă. Nu e o problemă că de opt ani educația nu primește alocația bugetară prevăzută de lege, de 6% din PIB, ci de-abia trece, uneori, de 2%. Asta nu e o problemă. Problema e corupția. Nu e o problemă că, angajați fiind și muncind minimum opt ore pe zi, peste un milion de români se află la limita sărăciei sau sub ea. Nu, nu, corupția e de vină.
Ei, dacă e pe așa, măcar să știm cine alimentează corupția asta, cine o ține în viață, cine e dușmanul numărul unu al României!
“Rădăcina răului vine din 2 numere: 2.000 lei/lună și 40%. 2.000 lei/lună este «taxa pe corupție» pe care o plătește fiecare angajat pentru a finanța sistemul piramidal de hoție. 40% sunt taxele pe salariile mici (de departe cea mai mare rată din Europa) prin care statul extrage majoritatea acestor bani.” Așa ne spune domnul Andrei Caramitru. Acesta este, de fapt, doar începutul, pentru că, pe parcursul articolului, plimbă numerele astea, le sucește, le amețește și le distorsionează în așa fel încât, după cum spuneam, satul flămând din Somalia rămâne în continuare nesătul și cu gura larg deschisă.
În mare, umplându-și articolul cu trimiteri la informații neverificate și la estimări deja infirmate de realitate, Andrei Caramitru ne spune că faptul că românii cu salarii mai mici de 1.000 de euro plătesc impozite și taxe pe salarii alimentează corupția. Bine, și românii cu salarii mai mari de 1.000 de euro lunar plătesc impozite și taxe pe salariu, dar domnul Caramitru are dreptate: mulți dintre ei nu alimentează corupția, pentru că, de fapt, plătesc impozitele și taxele doar pe salariul minim, restul fiind optimizat fiscal prin varii forme. “Non tutti, ma buona parte!” (asta a fost o glumă italienească din vremea Primului Imperiu francez, ca dovadă că nu ne-am născut ieri, pentru a putea fi atât de ușor prostiți precum un sat flămând din Somalia).
Asta este teoria alambicată și năucitoare a domnului Caramitru: pentru că în România taxele pe munca celor plătiți prost sunt mari, există corupție!
În România, taxele sunt egale pentru toți, procentual vorbind. Și cei cu salarii mici, dar și cei cu salarii mari plătesc fix aceleași cote de impozite și taxe pentru venituri. Fix aceleași. Taxele și impozitele se duc la stat. La bugetul consolidat, la bugetul asigurărilor de sănătate, la bugetul asigurărilor sociale, la bugetele locale. Și taxele celor cu salarii mici, și taxele celor cu salarii mari. Într-o țară în care dreapta, Europa, Occidentul și, în general, toți cei de bine au dorit privatizarea completă, pentru că statul nu e bun administrator (și nu e), statul nu are alte surse de venit decât impozitele, taxele și redevențele pentru resursele naturale. Dar tot dreapta, Europa, Occidentul și cei de bine ne spun că nu e OK să cerem bani pentru resursele naturale, fiindcă nu e frumos și capitalistic. Dar nu e bine nici ca statul să colecteze taxe și impozite pentru salariile mici. Pentru că alea mari își permit consultanți și optimizatori fiscali. Dar alea mici, salariile, trebuie plătite de către antreprenori, cu tot cu taxele aferente.
Asta e problema, asta doare, de fapt. Cu fiecare creștere a salariului minim, unui antreprenor de amploare sau unui investitor strategic i se mai sinucide o roabă de șampanie. Cei care urlă cel mai tare împotriva impozitării și a taxării sunt tocmai cei care behăie de-a dreptul că statul nu le face autostrăzi, spitale, școli.
Și, totuși, a spune că simplul fapt că salariile sunt impozitate, că se percepe TVA pentru produse și servicii, alimentează corupția e prea mult. Adică, de fapt, simplul fapt că există un buget de stat alimentează corupția. Dacă angajatorii/investitorii/antreprenorii nu ar mai plăti și taxe așa de mari la salariile așa de mici, pur și simplu nu ar mai exista corupție, pentru că n-ar mai exista de unde să se fure. S-au scris multe idioțenii de când României i s-a arătat corupția drept principal vinovat pentru orice, dar una mai mare ca asta nu se ivise, încă.
Și, totuși, cum de noi nu ne-am gândit la așa ceva? Atât de proști să fim, ca nație? Dacă am umbla în curul gol pe stradă, nu am mai avea haine care să necesite spălare, uscare, călcare, deci cheltuieli. Dacă am dormi pe jos, pe câmp, hoții nu ar avea ce case să ne spargă. Dacă n-am avea conturi în bănci, băncile n-ar avea ce comisioane uneori abuzive să ne perceapă. Atât era de simplu, ca însuși faptul că, dacă nu ar mai exista buget alimentat din impozite, corupții nu ar mai avea din ce se corupe.
N-am reușit cu Mircea Cărtărescu la literatură, dar Andrei Caramitru la Nobelul pentru economie pare un candidat extrem de serios.
5.291 de vizualizări
Am citit „op-ed-ul” domnului Caramitru . Il recomand cu caldura tuturor iubitorilor de umor . E mai amuzant decat textul domnului Patrick André de Hillerin ! Talent, talent , dar umorul involuntar cam bate tot !
Baiatul asta ia niste locuri comune din mitologia liberala si le poarta spre culmile absurdului . Aflam ,de exemplu, ca angajatii si patronii au aceleasi interese cand vine vorba de codul fiscal :)) . Si ca „[multinationalele] sunt foarte atente sa nu fraudeze bugetul de stat ” , doar ca na, mai fac si ele niste optimizari fiscale folosind preturi de transfer – un mizilic , dom’le !
Nu are cum sa ia Nobel pt economie! Dl Catu a furat startul.
va contrazic, Nea’ Lucica Isar e deja cu un tur de pista in fata…