O suită formată din cinci cîini vagabonzi, trei șobolani și douăzeci de gîndaci imperiali îl conduse cu mare pompă prin curtea părăginită, înspre ușile de fier deasupra cărora scria „Intrare spital“.
– A fost o alegere de ordin estetic, să citească lumea „Spital“ și să nu mai spună că arată ca o intrare de cavou, îl lămuri doct unul dintre șobolani.
– Dar acum, de cînd haitele de lătrăi din Educație scot analfabeți funcțional pe bandă rulantă, măsura și-a pierdut din eficiență, mîrîi o altă voce.
– Dar ce-ți dă ție dreptul să-i faci lătrăi pe domnii și doamnele din Ministerul Educației? sări șobolanul, lovit parcă personal de jignire.
– Sînt o javră, vorbesc din experiență! mîrîi maidanezul drept răspuns. Știu cum e să stai cu limba scoasă după o bucățică de ciolan și îmi place la fel de mult ca și lor să stau cu botul în fundul altora. Deci, după cum spuneam, 40% analfabeți funcțional, nu mai citește nimeni pancarta aia murdară…
– Oricum nu mai citește nimeni în țara asta, oftă unul dintre gîndaci.
Intrară și imediat îi învălui un miros greu, de fum amestecat cu cenușă și speranțe făcute scrum. Vaiere de disperare și chițăituri fericite se întretăiau prin aer.
– N-ar trebui să ne întoarcem? întrebă îngrijorat reporterul. Sau să intervenim. Uite, după ușa aia, acolo e jalea! țipă el și dădu să se repeadă.
Doi dintre șobolani se puseră imediat între el și ușă, sticlindu-și colții și stelele de pe epoleți.
– N-ai tu treabă! Acolo totul e sub control! șuierară ei cu voci amenințătoare.
– Dar poate e incendiu! îndrăzni reporterul.
– A făcut vîlvă la Piatra Neamț competentul ăla de Tătaru și v-ați speriat cu toții! chițăiră șobolanii dezgustător. Stai liniștit, aici lucrează un profesionist. Uite, ca să nu zici că nu v-am dat democrație, îți spunem noi ce e.
– Nu mai bine deschideți voi ușa și mă uit singur?
– Nu mai bine îți ții tu fleanca și lași ușa în seama instituțiilor abilitate? Învață să te supui democrației din România: noi te informăm și tu te consideri informat. Deci înăuntru e Cîțu, tratează economia țării.
– Băi, miroase a ars? Cum tratează ăsta economia, pîrjolește holdele, otrăvește fîntînile, îi face pe oameni să fugă în codru?
– Nu, în codru e treaba lui Holzindustrie Schweighofer! săriră amîndoi șobolanii. Dar în rest e foarte probabil.
Brusc, reporterul simți că se sufocă.
– E revoltă, nu COVID! îi liniști el pe șobolani, care se trăseseră deja înapoi, pregătiți să se ascundă în găurile din saloanele rezervate lor și celor ca ei. Cît de secătură să fii să pui drept ministru unul ca ăsta? răbufni el furios.
– Nu e vina lui Cîțu că încearcă să-și compenseze vasta incompentență cu și mai vasta-i abjecție, interveni împăciuitor ministrul Tătaru.
– Lasă-mă să ghicesc, e vina noastră, a tuturor, că am acceptat să trăim într-o astfel de situaţie financiară?
– Evident că e vina voastră! Noi, liberalii, doar l-am ales dintre toți membrii noștri, am trecut cu vederea că e un speculant ratat de valută, l-am trimis la produs împrumuturi cu dobînzi revoltătoare și avem toate instutuțiile statului gata să-l păzească dacă voi, fraierilor, v-ați trezi vreodată să cîrtiți. Noi nu avem ce să ne reproșăm.
– Corect, ca să-ți poți reproșa chestii ar trebui să ai conștiință, mormăi reporterul.
– Și asta e tot vina voastră! De ce nu ne-ați dat conștiință? Doar pentru că, o dată la patru ani, ne milogim ca ultimele curve pentru votul vostru nu înseamnă că nu vrem mai mult! Voi ne votați și gata, vă așteptați să facem treabă, de parcă n-am avea și noi case, familii și conturi pe care trebuie să le înmulțim dacă tot stăpînim pămîntul! Să vă intre bine-n cap: doar pentru că ne dați putere și mărire cum neam de neamul nostru n-ar fi visat într-o meritocrație normală, asta nu înseamnă că aveți vreodată dreptul să emiteți pretenții. Ziceți mersi că vă tolerăm în țara noastră, nu a voastră!
– Meritocrație normală? Mai e și alta?
Auzind întrebarea, Tătaru își făcu semnul casei și al dolarului și spuse smerit:
– Nu există decît o singură meritocrație: aia liberală, și fiecare membru al Guvernului e procletul ei!
– Vreți să fiți mai clar? insistă reporterul.
– Am fost cît se poate de clar în titlu!
adeva(rat).