Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

IOAN GROȘAN:  „Tu vrei să-mi strici filmul?”

Zoom IOAN GROȘAN:  „Tu vrei să-mi strici filmul?”

Cine e Ioan Groșan, cel care a scris mulți ani în Academia Cațavencu și apoi în Cațavencii, după care s-a retras din gazetărie? Acest interviu ține și de propria mea curiozitate față de Ioan Groșan scriitorul și față de umoristul cu același nume.

Cristian Teodorescu: Cînd ai știut că rostul tău e să fii scriitor?

Ioan Groșan: În liceu. Liceul „Gh. Șincai”, cel mai bun din Baia Mare, avea pe vremea aceea, a „deschiderii” lui Ceaușescu, adică în anii ’68-’70, o revistă, Speranțe. Acolo am debutat cu o traducere, un poem din… Horațiu. Studiam intens latina, cu care am și intrat la facultate, fiindcă bani de meditații la franceză ori engleză n-aveam, făcusem doar opt ani de rusă. Apoi, în facultate, în Echinox, am publicat prima proză, „Început de nuntă”. Era vorba de o nuntă între un mire mai sărac și o mireasă mai bogată, ceva rebreanian. Cu amîndoi mirii eram prieten. Era o nuntă stînjenitoare, diferența de avere, de statut social sărea imediat în ochi. Mi s-a făcut milă de mireasă, era și foarte frumoasă și a fost cît pe-aci s-o fur, să fug efectiv cu ea, ca-n „Nunta de piatră”. Dar m-am abținut și-am scris proza.

C.T.: Sătenii tăi aveau umor?

I.G.: O-ho-ho, și încă ce umor! La marile sărbători, de Paște, de Rusalii, bărbații se adunau în în fața bisericii, ca-ntr-o Poiană a lui Iocan, și povesteau. Mă amestecam printre ei și ascultam. „Măi, nu știu ce dracu’ am băut ieri la bal la Pribilești – începea unul plin de julituri –, că dimineața m-am suit pă bicicletă să vin acasă, dar am luat altă bicicletă cu care nu eram învățat și numa’ prin șanțuri am umblat.” „Ai fost pă dracu’ pă bicicletă” – intervenea altul, morocănos, și el plin de julituri. “Că nu te puteai ține pă picioare și eu te-am adus în spate acasă și numai prin șanțuri am umblat, că nici eu nu eram prea treaz.” M-am tot gîndit de unde le venea umorul, de unde aveau consătenii mei seninătatea asta, că pămînt nu mai aveau, pămîntul era la CAP. Apoi am aflat că tocmai în vremea aceea ajunsese prim-secretar la județ unul din sat, cu care mulți erau rude ori prieteni. Și prim-secretarul avusese grijă să-și plaseze neamurile ori prietenii în slujbe – cum să le zic? – mai  mult contemplative, portari la diverse instituții ș.a.m.d. Și ce făceau oamenii ăștia? Se sculau la 5 dimineața, luau trenul de navetiștii ori RATA spre Baia Mare și la 6 se instalau pe un scaun în fața instituțiilor și priveau. Păi, cum să n-ai umor în astfel de vremuri?!

C.T.: Cum era scrisul la comun în Ars Amatoria?

I.G.: Era o încântare, un – cum se zice astăzi – brainstorming perfect! Stabileam, de pildă, o temă: „Dicționarul soțiilor de scriitori”. Soția lui Calistrat Hogaș, nevasta lui A. Mirea (că A. Mirea erau, de fapt, doi: făceau și ei un fel de sexstorming…) etc. Evident, toate erau pure invenții, dar în spiritul autorului (soțului) respectiv. Apoi eu, Radu G. Țeposu, George Țâra, Lucian Perța, Ioan Buduca (grupul de bază, la care s-a adăugat ulterior Emil Hurezeanu, care-a și jucat în piesa mea Școala ludică) ne așterneam pe treabă. Și rîdeam, și rîdeam, cum au rîs și Laurențiu Uliciu și Radu Cosașu cînd  ”Dicționarul…” a apărut – în anii aceia! – în Contemporanul. La ședințele acelea mai ieșeau și poante „colaterale”, cum a fost celebra, între noi, parafrază a lui Țâra după Creangă: „Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc, parcă-mi stă mintea-n loc”, sau impecabila viziune a lui Perța asupra timpului recoltei în China comunistă: „Se recoltează-orezu-n mai: / un om – un pai, un om – un pai…” Apoi anii și plecările definitive – și, vai, atît de premature! – ale lui Radu G. Țeposu și George Țâra ne-au despărțit, așa încît textele care au mai apărut, chiar și în Cațavencii, purtînd semnătura Ars Amatoria sînt, din nefericire, doar ale mele, dar m-am gîndit că, dacă grupul s-a destrămat, măcar spiritul lui merită să continue.

C.T.: Din cine te tragi, ca autor?

I.G.: Din mulți… În liceu și în facultate eram fascinat de Faulkner, de modul în care frazele lui (evident, în traducerea românească a lui Andrei Ion Deleanu și Mircea Ivănescu) puteau face din orice bici, te biciuiau pînă-ți pierdeai răsuflarea. Felul cum își dezvolta textul printr-o avalanșă de ca și cum-uri, de nu numai, ci și-uri era uluitor. Puteam scrie (aproape) ca el și nimeni nu-și dădea seama de diferență. Apoi am dat peste Bunavestire a lui Nicolae Breban. Altă fascinație, care durează pînă azi, și-o solidă prietenie, cimentată de miile de kilometri pe care le-am parcurs împreună în succesivele domniei-sale automobile. Automobile „de firmă”, nu orice știfturi.

C.T.: Cum te-ai împrietenit cu Lucian Pintilie?

I.G.: Văzusem în facultate, într-o vizionare semiclandestină, Reconstituirea. Am rămas încremenit, nu-mi venea să ies la final din sălița de la Casa de Cultură a Studenților unde se proiectase, în secret, filmul. Iar cînd, după repartiție, însoțit de recomandarea că vin de la Echinox, l-am căutat la București, domnia-sa m-a primit cu amabilitate. Aflasem că lucra la decupajul de la De ce trag clopotele, Mitică? și i-am cerut imediat pentru revistă un fragment din scenariu. A surîs sceptic și mi-a spus că n-o să apară. „Nu fiți așa sigur”, i-am răspuns. “Avem și noi supapele noastre.” Mi-a dat în cele din urmă un fragment baban care, spre surpriza lui, chiar a apărut, deteminînd organili să-i mătrășească de la conducerea revistei pe cei trei care îngăduiseră această „blasfemie”: Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic. Ca răsplată pentru insistențele mele, dl Pintilie mi-a permis să asist la filmarea cîtorva secvențe din De ce trag clopotele, Mitică?, iar în 1990, cînd a revenit în țară, m-a luat ca director artistic al nou înființatului (de către Andrei Pleșu, pe atunci ministru al Culturii) studio de creație cinematografică al ministerului.

C.T.: Ai avut un rol de cîteva secunde în Balanța (Stejarul, în versiunea franceză). La ce te-ai gîndit cînd ai auzit comanda „Motor!”?

I.G.: Da, așa e, eram figurant la secvența chefului din casa preotului și tot ce trebuia să fac era să-l trag de mînecă pe Victor Rebengiuc (în rolul primarului), chipurile spre a-l domoli, căci personajul se cam înfocase într-o diatribă împotriva Occidentului, împroșcînd efectiv cu salivă cînd rostea replica „Vă spui io: ăl mai prost om din lume e americanu’!”, ceea ce la Cannes a stîrnit urale în sală, căci francezii numai filo-americani nu sînt. Fascinat de jocul lui Rebengiuc, uitam să-l trag de mînecă, stîrnind mînia lui Pintilie: „Păi, ce faci, Groșan?! Ce joci tu acolo?!”. Asta ca asta, dar a urmat, pentru mine, dezastrul. Regizorul ne ținuse pe toți nemîncați toată ziua și toată seara, pînă la miezul nopții, cînd, conform scenariului, soseau platourile cu rațe fripte. Precizez că la Pintilie totul e real-real, nu butaforie, rațele erau chiar rațe fripte etc. S-a auzit ”Motor!” și eu m-am repezit și-am luat o aripă de rață, dar n-am apucat să mușc de două ori că a fost „Stop!”, platourile s-au luat și au fost înlocuite cu altele, tot reale, tot cu rațe fripte. Ce m-am gîndit eu ca prostu’? Ia să nu mai iau aripă, să iau un copan, că-i mai consistent. „Motor!”, am luat copanul, l-am dus la gură și… „STOOOP!”. „Ce faci, Groșan?”, m-a privit maestrul pe sub gene. „Ce să fac? Mănînc.” „Păi, ce-ai mîncat prima oară?” ,,O… aripă”, am zis eu. „Și tu vrei să-mi strici filmul? Tu știi ce-i ăla racord?” Evident că știam, dar uitasem și nu credeam că sînt chiar eu în cadru. Țineam copanul blestemat în mînă și toți se uitau la el acuzator. S-au tras douășpe duble și eu am fost silit să mănînc douășpe aripi de rață. De-atunci, cînd văd o aripă, de găină, de rață, de gîscă, mi se-ntoarce stomacul pe dos.

C.T.: Spune-mi ceva despre farsele pe care le făceai cu amicii în studenție.

I.G.: Au fost atîtea… Ca să reușească, o farsă trebuie să aibă o victimă. Or, din acest punct de vedere, victima noastră perfectă era Ion Pop, minunatul nostru profesor de literatură, de analiză impecabilă a poeziei moderne și contemporane. Prin anul IV aflasem că, la seminarul de poezie pe care-l ținea la secția română- germană, între dînsul și o studentă aflată în an terminal, Marianne Schuller se numea, se crease o – cum să-i zic? – empatie reciprocă, studenta, strălucită, de altfel, îi sorbea cuvintele etc. Și-atunci am acționat: în seara zilei de 1 aprilie (ziua păcălelilor!) am pus o colegă de-a noastră să sune la Ion Pop, ca fiind ea Marianne Schuller. A răspuns profesorul. „Domnule profesor, sînt Marianne Schuller. Trebuie neapărat să vă văd!” „Sigur, Marianne. Uite, mîine, de la 12 la 14, la cabinet, am consultații și…” “Nu mîine, ACUM!”, a strigat Marianne. „Acum?! Dar unde ești?” „La Metropol, domnule profesor,  jos la cramă, sînt puțin amețită, au plecat toți și, dacă nu vă văd, eu nu mai știu ce fac cu mine!” Tăcere două clipe. Apoi: „Rămîi acolo! Nu te mișca! Vin în 20 de minute!” (cam atîta face, în ritm rapid, și drumul de la casa domniei-sale la Metropol). La prima intersecție, George Țâra: „Dom’ profesor, ce bine-mi pare că vă văd! Dar unde fugiți așa?”. ”Ăăăă, mi-am uitat ceva la catedră și trebuie neapărat să…” „Să vă însoțesc?” „Nuuu, nu, nu-i nevoie, George! La revedere!” După încă 100 de metri, Radu G.Țeposu: „Dom’ profesor, ce bine arătați! Unde mergeți?” ”Ăăăă, la o mătușă. E cam bolnavă și-i duc niște medicamente… Nu, nu trebuie să vii! La revedere!” Abia cînd a dat cu ochii și de mine, stînd ca din întîmplare în fața cramei, s-a prins. Și-a tras o palmă peste frunte și-a zis: „1 aprilie! Nu v-ar fi rușine!”, după care am coborît în cramă, unde ne aștepta toată grupa de română-spaniolă, iar dom’ profesor a făcut cinste la toată masa. Apoi am aflat că pe nevinovata de Marianne Schuller, cînd a auzit că Ion Pop a venit la o întîlnire cu ea, n-a putut-o opri nimeni două zile din plîns. Și dusă a fost în Germania.

C.T.: Cînd apare continuarea la Un om din Est?

I.G.: Cînd o vrea bunul Dumnezeu.

C.T.: Ce e pentru tine umorul?

I.G.: O stare de spirit. Un om fără umor e un om înfrînt. Iar dacă reușești, ca scriitor, să faci oamenii să rîdă, să rîdă din tot sufletul, înseamnă că n-ai scris, că n-ai trăit degeaba.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Poate fi un orbete președinte de țară?

    20 august 2019

    Klaus Iohannis a pierdut ocazia de-a juca o scenetă biblică pe țărmul Mării Negre fiindcă, dacă s-ar fi aplecat asupra soldățelului american leșinat și l-ar fi cărat în brațele-i vînjoase […]

  • Președintele armatei moarte

    20 august 2019

    Marți, 20 august, peluza Casei Albe va duce iar povara președintelui Iohannis. Sînt fire de iarbă care au avut norocul să geamă sub pantofii unui Macron, unui Netanyahu, unei Merkel […]

  • Politiciene disperate

    20 august 2019

    Ne îndreptăm, cu pași mari, spre momentul în care va fi aproape obligatoriu ca politica să fie condusă de către femei. Dintr-un domeniu eminamente patriarhal, politica tinde să devină tărâmul […]

  • “Întîmplări din irealitatea imediată”

    13 august 2019

    Aflînd că pușcăriile românești sînt mari producătoare de scriitori bine furajați, o editură newyorkeză i-a făcut domnului Gheorghe Dincă o ofertă de nerefuzat pentru publicarea unui bestseller memorialistic cu titlul […]

  • Planul Marshall pentru săraci

    13 august 2019

    America și Occidentul european trag fără chef de o căsnicie obosită, împovărată de ani și de plictiseală. Duși sînt anii logodnei, cînd generalul Marshall a descălecat la Paris din spinarea […]